Foto, arhiva M.D.
1. Dramaturgia asta vine din talent sau noaptea în pat? Te culci, te gândeşti la ţoale, să zicem, şi pac, dramaturgia cu tine în pat. Şi pac, o piesă, după care următorii zece ani zici prin media că personajul tău feminin este copie după Mercedes din Monte Cristo.
Noaptea în pat, gândindu-mă la ţoale? Eu? Nu, nicidecum. Mai întâi protestez împotriva întrebării ăsteia discriminatorii. Voi, bărbaţii, credeţi că noi, femeile, ne gândim numai la ţoale. Dacă asta ar servi drept inspiraţie, toate pipiţele care au doar ţoale în cap ar face dramaturgie. Ori, ştii bine că nu e aşa. Talent? Fără îndoială. Este necesar, dar nu suficient. Eu personal am nevoie de o revelaţie, ca să încep o piesă. O idee care îmi vine cumva, din câmpul cuantic, şi mă trăzneşte pur şi simplu, ca să nu cad în misticism şi să zic că de la Dumnezeu. Deşi în ultima vreme pare a fi totuna. O energie creatoare. Apoi totul merge de la sine, nu e nevoie decât de ceva disciplină, pentru că în general ideea îmi vine cu totul. Adică nu e doar o idee, e toată piesa. Mie nu îmi mai rămâne decât să le mai înfloresc pe ici, pe colo. Şi, desigur, s-o scriu. În rest... să mă laud, cum zici tu, că personajul meu e o copie? Fie şi după Mercedes din Monte Cristo? Nu, personajele mele se străduiesc, cu ajutorul meu, desigur, să fie cât mai originale. Urăsc plagiatul. N-am de ce să copiez când eu am idei de mă dau afară din propriul meu cap, că nu mai am loc de ele.
2. Ai scris pentru grupul Vouă. Aveai un personaj al tău? Adică cineva pentru care scriai cu plăcere? Fetecău, Gabriel, Ciocea? Scenaristica ta nu se reflectă în dramaturgie. Am văzut câteva spectacole bune de-ale tale la teatrul fiului tău, Felix. Este deci o tehnică diferită între teatru şi film?
Nu scriam pentru cineva anume decât când scriam pentru seriale. Acolo ştiam cine va interpreta personajul. În scenete însă, nu făceam eu distribuţia, ci Adrian Fetecău. Important pentru mine era să găsesc o idee bună, restul făceau ei, grupul. Îmi amintesc cu drag cum Adrian mi-a spus de la început, de când am „contractat” colaborarea mea cu Vouă, să nu îmi limitez fantezia în niciun fel, că ei rezolvă toate aspectele materiale. Asta mi-a dat aripi. În rest, am muncit mult să îmi desprind dramaturgia de scenaristică. În piesele mele de început e mai evidentă formaţia mea de scenarist de sitcom, dar am înţeles că, dacă vreau să evoluez, e nevoie de altceva. Am învăţat, cu timpul.
3. Actorii, după părerea mea, sunt asistaţi sociali. Ei nu investesc, în afară de ceva talent, nimic în munca lor. Mi se va spune, păi, da, dar talentul ăla nu contează? Ba da, dar sunt şi ingineri sau sportivi talentaţi şi aşa mai departe. Actorii vor bani de la primărie şi nu puţini. În occident, actorii din mari teatre private vând bilete, dau cu mătura. Actorii români nu răspund de nimic, nici de succese, nici de eşecuri. Adu-ţi aminte de spectacolul Eduard al III lea de la TNB. Cu Caramitru, Tocilescu şi Buhagiar. Spectacolul s-a jucat de trei ori în stagiunea 2007-2008. Ori, acolo, numai scenografia cred că a halit o grămadă de bani. A răspuns cineva de acest eşec? Ce zici?
Dă-mi voie să mă delimitez de părerea ta despre actori. Eu iubesc actorii. Şi n-aş vrea să fiu în pielea lor. Numai când mă gândesc la castinguri... Şi-apoi, sunt într-o etapă a vieţii mele când văd doar lucrurile bune în toţi şi în toate. Nu critic pe nimeni. Nu mă uit nici la televizor măcar, ştirile mi se par mult prea agresive pentru starea mea de zen de acum. Nici măcar n-am văzut Eduard al III-lea de la TNB. Nu mă preocupă deloc acest subiect şi de aceea nu sunt în măsură să răspund. Aşadar, vorba unui personaj celebru, altă întrebare.
4. Teatrul Dramaturgilor Români. Acest punct al discuţiei noastre poate fi un eşec. Declarativ, TDR însemna dramarurgi români. Asta aşa e, deşi lipsesc foarte mulţi. Dar ce caută Hausvater acolo? Gârbea? Haida de! O fi TDR-ul în piaţă? În sensul că nu mă duc la un concert Bill Evans pentru că mă duc la Cimitirul lui Hausvater? E normal?
Nu ştiu ce e normal pentru tine, fiecare are limitele lui de normalitate. În legătură cu Teatrul dramaturgilor români, altele sunt nemulţumirile mele. Sigur, am fost deosebit de onorată şi de fericită că teatrul s-a deschis cu piesa mea, Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său. Dar fericirea mi-a trecut repede. Piesa n-a ieşit aşa cum speram. Nu ştiu de ce. Era bine să fie regizată de un regizor cu experienţă în comedie. Atunci când piesa a fost lăudată de toţi cei care-au citit-o, când s-a râs şi s-a aplaudat la spectacolul-lectură de la Clubul dramaturgilor dar spectacolul jucat pe scenă nu a reuşit să atingă potenţialul comic al textului, undeva s-a greşit fără îndoială. Iar dacă mi-am exprimat această părere cu voce tare la un colocviu al dramaturgilor, mi s-a reproşat că nu am participat la repetiţii să spun ce mă deranjează şi simt că mi-am făcut ceva duşmani, ceea ce nu intenţionam. Îmi pare rău. Totuşi, treaba mea s-a terminat în momentul în care am încheiat de scris piesa. Cât despre celelalte nume despre care îmi ceri să-mi dau cu părerea... nu asta îmi doresc. Tot ce vreau e să am linişte sufletească, înţelepciune şi inspiraţie să scriu. Atât.
5. N-a scris nimeni o piesă de teatru despre Catedrala Neamului. Şi acolo trebuie să fi fost o poveste de dragoste iar preafericitul Daniel a zidit-o, ca să aibă construcţia zile multe. Zic că e un subiect posibil. Te bagi?
Nu cred că a fost vorba despre o poveste de dragoste. Nici măcar de dragoste de Dumnezeu, din păcate. E mai degrabă o poveste de lăcomie, orgolii, lipsă de măsură şi bun-simţ, dar şi lipsă de bun gust artistic. E păcat să se risipească atâtea resurse şi atât efort pentru un kitch. E un subiect posibil, dar l-a tratat cu pricepere Dan Teodorescu de la Taxi în cântecul lui: Dumnezeu iubeşte lemnul, lemnul şi spaţiile mici. Şi eu la fel.
6. În piesa Un Fluture vine pe Lampă şi desface pachetul cu sanvişuri făcute de acasă de fluturoaică. Iubita strigă: lasă şi mie! Lasă şi mie! Nu-i aşa, şi fluturoaica moare de foame pe lampa aprinsă. Un mesaj puternic, realist Ce zici? Se putea altul?
Oooo, aşa, dă-mi apă la moară. Sau mai degrabă înclinaţiei mele spre teatru absurd, sau teatru al absurdului, cum se pare că e corect dar mie nu-mi sună bine. Ei, hai să-ţi spun eu cum văd lucrurile. În primul rând, în piesa Un fluture pe lampă este vorba despre atracţia fluturelui faţă de lumină, nu faţă de haleală. Realismul socialist determină autorul să ardă metaforic aripile fluturelui căruia-i trăznise că e mai bine în capitalism decât în socialism, lucru care ni s-a întâmplat şi nouă de nenumărate ori. Miroase a aripi arse toată ţara de 30 de ani încoace. Cât despre intriga amoroasă pe care încerci să o insinuezi în firul narativ, asta nu ţine, deoarece fluturele e uşor hermafrodit. Putem înlocui sanvişul cu şaorma?
7. Îţi mulţumesc!
Şi eu îţi mulţumesc, Denis. Mă duc să îmi prepar un gin tonic. Cheers!
A cosemnat Denis Dinulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: