01 iunie 2021

VÂNZĂTORUL DE BANANE

Fumam în balcon. Numai în balcon. Altfel, la ce țigări proaste fumam în anii 80 împuțeam tot blocul. Îmi luam cafeaua, îmi puneam ochelarii de soare, mă așezam pe un scăunel și priveam forfota de pe trotuarul de vizavi din stația lui 131 de la Pangrati. Era și un magazine acolo. Un UNIC, unde era o vânzoleală de zile mari. Îmi plăcea agitația din stație, oamenii la cumpărături, bătăliile pe 131 care nu se terminau nici după ce mașina nu mai circula. Am observant atunci o mișcare ciudată: Din magazine s-a scos o tarabă, cutii de banana din Ecuador, și-un cântar. Coada s-a format instantaneu. Vreo-sută de oameni. La un moment dat a apărut și vânzătorul. Un tip înalt, cu păr cârlionțat, cu ironie și deșteptăciune în ochi. Avea un halat pe care scria ceva, dar nu vedeam. Cântărea și făcea bancuri cu cei din coadă. Se râdea copios. Am coborât și eu, muream de curiozitate. Când mi-a venit rândul, am cerut un kil. M-a privit. Am înlemnit. Privirea lui pătrunsese până și în mațele cele mai scunse, mă dezbrăcaseră instant, apoi, se oprise în inima mea. I-am dat banii bâlbâind și m-am retras la mine. A doua zi faza s-a repetat. Și a treia zi. Numai că nu-mi mai cerea bani, deși nu eram de acord. După o săptămână m-a invitat pe la el. M-am dus. Stătea lângă Biserica italiană. Un două camera tapetate cu cărți și viniluri. Un pickup și-atât. Ne-am mozolit. Era o dorință-n noi de mama focului. Hai în pat, ba nu pe covor. Ne-am întărâtat. Am făcut planuri. El mi-a povestit afacerea cu bananele. Nu era angajatul magazinului. Șeful îl chema numai când avea banane sau altfel de citrice. Își lua el o mie, iar Șeful tot una. El era vânzătorul cu cel mai mare tupeu la cântar. Picta. Avea pe pereți două, trei tablouri de-ale lui. Naivă, naivă, dar avea o imaginație fără egal. Un tablou era făcut în bucătărie. Din bucătărie pleca un tren cu mâncare spre orizont. Apoi, bucătarul se spăla pe mâini în lighean. Te cruceai. Conservele escaladau un munte. Legumele proaspete schiau. O debandadă senzațională, foarte ordonată. M-a întrebat dacă-l vreau eu, el ar fi pictat altul. L-am luat. Mi l-am pus la loc de cinste. Între două buchete de trandafiri și-un măr. Peste o săptămână m-a sunat de jos, din magazin și mi-a zis să mă duc să-l aștept acasă la el. Aveam cheile. M-am dat toată cu odicolon, ceva Nivea. Numai asta se găsea în comerțul socialist. Când am intrat la el, am auzit un sforăit puternic. Venea cumva din baie. Acolo, în cadă, învelit cu chitara dormea Mircea Vintilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lăsați răspuns aici: