Pe marele muzician, Bob Dylan, l-am găsit în Chelsea Hotel. Era cu Joan Baez, iubirea lui de-o viață. Vorbeau despre murăturile de iarnă, de dragoste, de concerte. Se vedea că nu sunt din tagma lor, așa că Dylan a trecut peste introduceri.
Bob Dylan : Trebuia să iau eu Nobelul în detrimentul lui Mircea întrucât s-a revelat a fi un poet și telefonist mediocru. Zice în Ciocnirea, poezia lui: ‘’Într-un timp am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise, receptorul duhnea a formol, așa că am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi. Am căutat șurubelnița și-am desfăcut carcasa: de lița bobinelor își prinseseră paianjenii pânza’’. Și, așa cum știi, Juriul Nobel dansează pe orice poezie. Ori, cum s-o faci într-un fier ruginit plin de viermi, asta-i găselniță teribilistă de înduioșat femeile. Uite, nene, ce face ăsta pentru mine! Câtă tehnică, ce forță! Sau în Crima din Șoseaua Ștefan cel Mare, altă producție gen Mircea: ‘’Ieșeam de la scala sufocat de stele, năclăit de stele, mușcat de paianjeni galbeni stelari, încât nu puteai să mai știi care sunt stelele și care strada’’. Nimic poetic, tandru, dacă tipa cu care ești în pat aude de paianjeni stelari fuge cu vinilul Angelei Similea sub braț, vinil pe care tocmai voia să ți-l pună.
Reporter: Și la Bob Dylan cum e?
Bob Dylan: Păi, să-ți dau exemplul lui Blowing’ in the wind, scris cu Tom Petty: ‘’Câte străzi trebuie să să meargă un om până să-l cheme om? Dar și câte mări un porumbel trebuie să navigheze înainte să poată dormi pe nisip?, dar și de câte ori bilele de tun trebuie să zboare înainte să fie interzise? Răspunsul, prietene, e să sufli în vânt! Răspunsul, prietene, e să sufli în vânt!‘’
Reporter: Asta déjà e altceva. E poezie, e....
Bob Dylan: Pe Blowin’ in the wind s-a făcut dragoste pe toată planeta, s-au născut copii, s-au iubit oameni, s-au oprit războaie, înțelegi?, peste Blowin’ in the wind n-a trecut timpul, deși și timpul sfârșește câteodată la mal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: