Cenușăreasa

Polițistul Maroniu punea deja întrebări când au ajuns redactorii de la Călimară: Păi, bine, dnă Cenușăreasă, văd că sunteți încălțată, nu vă lipsește niciun pantof. Păi, nu cu ăștia am fost la bal. Și-n primul rând că io sunt o fată frumoasă, cu picioare mișto, și mă prefac că le servesc la bucătărie pe neghioabele astea de fete grase și amestecate în usturoi, da, mă prefac, în primul rând trebuie să știi că io sunt prințesa prințului de la castel și am avut într-adevăr condurii roșii de aur în piciooare și unul a dispărut. Și n-avea gipies, întreabă Polițistul Maroniu, surprins de sinceritatea fetei, de frumusețea ei, de ciomagul pe care-l avea în mână, cu care vroia să-l altoiască pe hoț. Și cine credeți că vi l-a luat? Păi, ăia de pe planeta Gîîîf.

Cei doi plecară pe planeta Gîîîf cu o cămilă. Cămila secției. Polițistul Maroniu stătea în față, Cenușăreasa în spate la a doua cocoașă. Din când în când, fata lovea cămila cu ciomagul. Cămila îi zise: Îți trag două de nu te vezi, mama ta de putoare, că dacă stăteai la vase nu orbecăiam acum prin lume după căcații tăi de pantofi de aur. Uite și paneta Gîîîf.

Pe planeta Gîîîf toți locuitorii erau cizmari. Făceau numai pantofi roșii de aur. Ce număr ai la picior, Cenușăreaso, ia să vedem? Și dă-i cu 38, nu mergea. Dă-i cu 44, nimic. Dă-i cu 26, iar nimic. Tot punându-i piciorul prin pantofi, Polițistul Maroniu se îndrăgosti de Cenușăreasă. Îi spuse: Te iubesc. Și Cenușîăreasa îi spuse: Și io. Dar și cămila: mi tu. Și rămaseră toți trei pe planeta Gîîîf, deschizându-și un atelier de cizmărie. Cumpărară aur albastru și făceau numai conduri în culorile cerului. Până-ntr-o zi.

Când sosi prințul cu pantoful lipsă, Polițistul Maroniu organizase o ambuscadă. Îl doborâră într-o clipită. Dar ce să vezi, condurul cu care venea și care credea el că era al Cenușăresei nu era al Cenușăresei. Ci al cămilei. Bucurie mare. Mare de tot. Nuntă. Pr prinț îl îngropară și dansară la cimitir. Vai ce-a fost, vai, ce-a fost!!!

D.