20 august 2015

Cochilia zburătoare 4

Cochilia noastră tremura din toate încheieturile. Semn că avea ceva. Singurul care se pricepea era Mihnea, care s-a băgat sub ea, așa în mers, și a degajat un flipper sau cam așa ceva, dar ea tremura și mai tare. Expicația? Eram acum, cu Mihnea și Laura mai mulți la bord. Atunci, ca să nu pățim ceva și cerul să se înnoreze brusc, s-a apucat și Dan să vadă care e situația. A dat drumul la turbina principală a Cochiliei și asta a fost tot, Cochilia și-a continuat zborul liniștită spre Bicaz.

Ca să depășim momentul, adică emoțiile celor pertrecute, Tina Cumva, șefa noastră, a zis: Să facem un concurs de vise și cine iese pe locul întâi om vedea noi. Sau nu, dar nu-i frumos? Am adormit imediat cu toții, măcar că eram nemâncați iar până la grătarul lui Ljuba, care avea să declanșeze indigestiile mai erau șase ore, dar așa a fost. Eram dornici să visăm, să devenim ireali, să uităm că nu ne spălasem pe mâini, că pas cu pas excursia noastră se desfășura foarte bine.

Până la vise, să vă spun că Bicazul e un oraș muncitoresc, sărac, în care nu se pot mânca mici. Prin care se trece ca să te duci la Lacul Roșu. Și că singura lui calitate e că aici stă și trăiește Puica, gazda noastră.

Io horcăiam ce horcăiam și se făcea că sunt un iepure. Un iepure de vânătoare. Vânam zilnic cinci, șase vulpi sau urși, după cum era cazul și mă duceam cu ei la Gabriel Oprea, ministrul apărării și prim ministru când lipsește nu știu cine. Dânsul lua ursul sau cangurul, ce-mi cădea, zicea ceva cu interesul național și-mi plătea animalele în viu, că eu le vânam vii. P-ormă m-m sculat și am ieșit pe terasă. Ceahlăul. Durăul. Muntele din fața mea. Peisaj cu râu pe mijloc. Adică printr-o vale adâncă trecea un râu. Excelent.

Ceilalți, Mihnea, Laura, Adriana Zburător, Dan, Puica și Ljuba au visat că sunt iepuri de vânătoare. Vânau zilnic cinci, șase urși sau maimuțe, mamă câte sunt în Ceahlău, și se duceau să le vândă. Nimereau la Gabriel Oprea, ministrul învățământului, care zice ceva de pusul lor în cărți și asta era tot.

Tinei Cumva i-au plăcut visele, a zis că al nostru e cel mai bun, adică ăla colectiv și ne-a încolonat spre Cochilie, pentru că urma să înnotăm în Lacul Roșu. A zis: Încolonarea!!! A mai zis: Spre Lacul Roșu. Iar a zis: Să duduie motoarele!!! Și dintr-o dată peisajul a început să tremure, o muzică eoliană, parcă a lui Michel Jarre a izbucnit din cireada de vaci care traversa dealul și Cochilia s-a ridicat de la pământ.

Ieșise soarele, și deodată ne-am dat seama că Adriana Zburător nu era la bord. Își uitase visul.

A suivre, Denis.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: