THE MILITARI GLOBE - În nr de azi, 29 mai, 2015, cotidianul sugerează ca arestul la domiciliu al inculpaţilor români să aibă loc într-un singur bloc undeva prin Rahova, în felul acesta demonstrându-se şi utilitatea lui Vanghelie care stă cu ceasurile în mână până se construiesc asemenea blocuri, deci într-un bloc din Rahova în care să încapă toţi Elenii Udrea, toţi Hrebenciucii, da' toţi, toţi, toţi, şi să aibă un singur telefon, un singur televizor şi o singură bucătărie. S-ar economisi bani mulţi conchide spre final autorul materialului.
THE FINANCIAL CLEJANI - Un material despre apariţia în media a lui Zegrean, ăla îmbrăcat în mov care-şi dă cu părerea în fel şi chip. Acum zice că la noi, în România, căsătoriile gay sunt împotriva naturii, a bunului simţ, că nu aşa am vorbit cu turcii când le dădeam bir, că nu aşa s-a stabilit în cartea Adrianei Săftoiu, că nu aşa, că nu aşa. Stai liniştit, moş Zegrean, căsătoriile gay vor fi aprobate şi la noi, şi atunci trebuie să te pui pe lopata istoriei şi să ne laşi cu panseurile dumitale "înţelepte".
THE ARMAŞU MORNING - Un fotomodel feminin din com Armaşu, Zlatna, ajunge în patul şeicului Nu-idămnumele. Dânsa, o apetisantă blondă de 20 de ani, cu pălărie verde şi sânii mov, declară pentru acest periodic: "Toate ajungem în patul şeicului Nu-idămnumele, pentru că în modă nu încape decât Naomi Camppbel. Şeicul Nu-idămnumele din Qatar, Kuwit sau Oman trimite avioanele după noi şi noi ne bălăcim în piscine cu Victoria's Secret în paharele pline de şampanie, ascultăm muzică arabă sau olandeză, ciupim veveriţe de fund şi totul, dar totul este mai frumos ca la Armaşu, unde te ciupeau alţii pe tine şi medicul de familie te viola fără măcar să-ţi dea o fustă".
THE EFORIE NEWS - După modelul băcăniei pe care Woody Allen o are la New York încă din anii 70 ai sec trecut, şi care n-a fost închisă niciodată, un patron din Eforie şi-a deschis o băcănie în care vinde numai marmeladă. După prima zi, din încasări a vrut să finanţeze un film artistic. A făcut casting şi a ales-o pe Carmen Şerban pentru rolul principal. Onorariul ei era de 5.000 de euro pe zi. Ori patronul nostru nu vându-se marmeladă decât de 4 lei. Ceva nu se potrivea astfel că omul din Eforie l-a dat în judecată pe Woody Allen pentru dezinformarea opiniei publice şi denaturarea mediului de afaceri, însemnând, conchide rechizitoriul, că americanul nu din banii băcăniei face filme cu Cate Blanchet şi Alec Baldwin.
THE ROLAND GARROS TIME - În meciul bătrânilor de pe arena principală a turneului parizian, Ionescu Quintus a ieşit la egalitate cu Iulian Vlad, 6-6, 5-5, 8-8.
Agenţia CĂLIMARA
29 mai 2015
28 mai 2015
Lupta
Turcii ocupaseră bazele Oriccum şi Vlora, Albania. Ăsta a fost de fapt semnul că vor să cucerească Europa şi să ţină în şah, peste Adriatică, Veneţia. Erau anii 1300. Aveau în plan să zdrobească Budapesta, Viena, toate stătuleţele alea mici germane şi, în final, să asculte ceva muzică bună la Paris.
Era într-o dimineaţă de toamnă lăptoasă, una din alea în care-ţi pare rău că te scoli din pat sau nu trăieşti în secolul 19 când s-a inventat motorul cu abur. Eu, îmi povesteşte Magdalena Cippi, eram cu Hassan în pat. Casa noastră era nu departe de singurul pod care despărţea Europa de Imperiul Otoman proaspăt format. Vorbeam cu Hassan că să ne mutăm la Bucureşti, unde taxele sunt mai mici datorită lipsei infrastructurii, adică dacă nu existau poduri şi şosele nici taxe n-aveai de ce să plăteşti. Simplu. Şi ne făceam socoteala să luăm cu noi şi o carte de contrucţia podurilor, una contra vomatului şi un dicţionar de limbi, că pe vremea noastră se vorbeau, numai la noi în jurul podului, cam 300 de limbi, că nu se înţelegea nimeni cu nimeni.
Ei bine, exact atunci pe pod a apărut un ienicer cu un porumbel în mână. L-a slobozit cu porunca de a blestema Europa dacă se împotriveşte cuceririi otomane. Şi pasărea şi-a luat zborul şi a aterizat fix la noi în volieră. Noi ne pregăteam să plecăm, cum am zis, la Bucureşti. L-am luat cu noi.
Ne-am făcut casă cam prin Militarii de azi. Era o apă acolo, Ciorogârla, peste care am făcut un pod. Primul care l-a trecut a fost ienicerul. Urla cu sabia scoasă şi omora tot ce-i stătea în cale. L-am trimis pe Hassan la luptă, în ideea că dacă turcii nu erau opriţi acum nu aveau să mai fie opriţi niciodată sau măcar următorii 1.000 de ani.
Hassan şi-a luat sabia şi a fugit spre Bolinitin. Şi-a schimbat numele în Ion Gh Vasile din Bucşani, a otrăvit fântânile, a ascuns femeile într-un crâng pe care-l ştia numai el, a mâncat porumbelul şi a trimis vorbă turcilor că e dispus să dea bir. Aşa a început de fapt cucerirea Europei, cu lupta românilor împotriva turcilor, cu rezistenţa lor împotriva unor asiatici răi, cu turbane şi harem.
N-aveam niciun motiv să nu cred ce spunea Magdalena. Mai ales că stăteam în pat în apartamentul meu din Eroii Revoluţiei, şi la ştiri era ceva cu Vanghelie şi ceasurile lui Geoană. Vreo trei, patru cred. Unul arăta într-o parte, altul în alta, unul nimic iar al patrulea era orientat spre un bordel ascuns prin clădirile de lângă Cişmigiu. Acolo, la Cişmigiu dacă te duceai, să zicem, băteai la uşă în ideea că să-ţi îndulceşti mersul spre casă, la nevastă. Băteai de două ori lung, odată scurt. Şi-ţi deschidea Magdalena.
Denis
Era într-o dimineaţă de toamnă lăptoasă, una din alea în care-ţi pare rău că te scoli din pat sau nu trăieşti în secolul 19 când s-a inventat motorul cu abur. Eu, îmi povesteşte Magdalena Cippi, eram cu Hassan în pat. Casa noastră era nu departe de singurul pod care despărţea Europa de Imperiul Otoman proaspăt format. Vorbeam cu Hassan că să ne mutăm la Bucureşti, unde taxele sunt mai mici datorită lipsei infrastructurii, adică dacă nu existau poduri şi şosele nici taxe n-aveai de ce să plăteşti. Simplu. Şi ne făceam socoteala să luăm cu noi şi o carte de contrucţia podurilor, una contra vomatului şi un dicţionar de limbi, că pe vremea noastră se vorbeau, numai la noi în jurul podului, cam 300 de limbi, că nu se înţelegea nimeni cu nimeni.
Ei bine, exact atunci pe pod a apărut un ienicer cu un porumbel în mână. L-a slobozit cu porunca de a blestema Europa dacă se împotriveşte cuceririi otomane. Şi pasărea şi-a luat zborul şi a aterizat fix la noi în volieră. Noi ne pregăteam să plecăm, cum am zis, la Bucureşti. L-am luat cu noi.
Ne-am făcut casă cam prin Militarii de azi. Era o apă acolo, Ciorogârla, peste care am făcut un pod. Primul care l-a trecut a fost ienicerul. Urla cu sabia scoasă şi omora tot ce-i stătea în cale. L-am trimis pe Hassan la luptă, în ideea că dacă turcii nu erau opriţi acum nu aveau să mai fie opriţi niciodată sau măcar următorii 1.000 de ani.
Hassan şi-a luat sabia şi a fugit spre Bolinitin. Şi-a schimbat numele în Ion Gh Vasile din Bucşani, a otrăvit fântânile, a ascuns femeile într-un crâng pe care-l ştia numai el, a mâncat porumbelul şi a trimis vorbă turcilor că e dispus să dea bir. Aşa a început de fapt cucerirea Europei, cu lupta românilor împotriva turcilor, cu rezistenţa lor împotriva unor asiatici răi, cu turbane şi harem.
N-aveam niciun motiv să nu cred ce spunea Magdalena. Mai ales că stăteam în pat în apartamentul meu din Eroii Revoluţiei, şi la ştiri era ceva cu Vanghelie şi ceasurile lui Geoană. Vreo trei, patru cred. Unul arăta într-o parte, altul în alta, unul nimic iar al patrulea era orientat spre un bordel ascuns prin clădirile de lângă Cişmigiu. Acolo, la Cişmigiu dacă te duceai, să zicem, băteai la uşă în ideea că să-ţi îndulceşti mersul spre casă, la nevastă. Băteai de două ori lung, odată scurt. Şi-ţi deschidea Magdalena.
Denis
25 mai 2015
Fundeni 5
Ceaţa intra pe geamul salonului, n-am să ştiu niciodată de ce, cu ştiri din 1970: produse vietnameze la toate alimentarele din ţară, făină trei nule, laptele Similac mai bun, mai ieftin, peştele oceanic pe toate mesele, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a hotărât de ieri greutatea şi lungimea băţului de chibrit. Ascultam, ne făceam paturile, şi auzeam hărmălaia de sub balcon.
Acolo, sub cardiologie, mase de oameni veniseră să mă susţină la operaţie. Mii de oameni şi sute de prieteni care abia încăpuseră pe poarta de la şoseaua Fundeni. Printre ei: Eftimie Murgu, vânzătoarea de pâine de pe Echinocţiului, jumate de Obedeni, Ljuba, Marius, Mihnea, Tina Cumva, Luca, un astrolog, un trimis al imperiului otoman care avea sarcina să ocărască medicii dacă operaţia nu reuşea, un hocheist mediocru, doi tâlhari pe care-i ştiam dintr-o deplasare la 2 Mai, câţiva agitând pancarte şi lozinci mobilizatoare sau nu, dar de susţinere pentru mine: Ceaţa şi poporul rus/De mâncare a adus, Doi paşi cu paşi înainte/Un pas cu pas înapoi, Tu, Denis nu te lăsa/Operaţia-i a ta sau Medicii dacă te vrea/Să aducă şi halva.
În fapt, operaţia mea era simplă, nu necesita o aşa mobilizare: excelentul profesor şi conferenţiar, chirurg H.M., şeful secţiei cardiologie descoperise mai de mult o arteră la mine în picior care era cea mai veche din lume. Ea trebuia extrasă şi dusă la cel mai mare muzeu de antropologie din lume pentru a completa tabloul Homo Sapiens vechi de milioane de ani. Mie, în locul ei mi s-ar fi pus o arteră din lemnul recuperat din tăierile ilegale din România, fiind astfel şi-o formă de protest la aceste vandalii.
Pe masa de operaţie am adormit rapid. În visul care a început se făcea că eram hoţ de iepuri. Hoţ de iepuri din alte vise. Adică cine mai visa pe planetă ceva cu iepuri, hop şi eu. În seara în care ieşisem la furat, eram îmbrăcat cu o salopetă neagră şi cu o coroană de muşcate pe cap. Nişte muşcate din alea roşii. În care zumzăiau albine. Şi după care alerga un zmeu. Da, un zmeu. Era prietenul meu, Zmeul Florică.
Denis
Acolo, sub cardiologie, mase de oameni veniseră să mă susţină la operaţie. Mii de oameni şi sute de prieteni care abia încăpuseră pe poarta de la şoseaua Fundeni. Printre ei: Eftimie Murgu, vânzătoarea de pâine de pe Echinocţiului, jumate de Obedeni, Ljuba, Marius, Mihnea, Tina Cumva, Luca, un astrolog, un trimis al imperiului otoman care avea sarcina să ocărască medicii dacă operaţia nu reuşea, un hocheist mediocru, doi tâlhari pe care-i ştiam dintr-o deplasare la 2 Mai, câţiva agitând pancarte şi lozinci mobilizatoare sau nu, dar de susţinere pentru mine: Ceaţa şi poporul rus/De mâncare a adus, Doi paşi cu paşi înainte/Un pas cu pas înapoi, Tu, Denis nu te lăsa/Operaţia-i a ta sau Medicii dacă te vrea/Să aducă şi halva.
În fapt, operaţia mea era simplă, nu necesita o aşa mobilizare: excelentul profesor şi conferenţiar, chirurg H.M., şeful secţiei cardiologie descoperise mai de mult o arteră la mine în picior care era cea mai veche din lume. Ea trebuia extrasă şi dusă la cel mai mare muzeu de antropologie din lume pentru a completa tabloul Homo Sapiens vechi de milioane de ani. Mie, în locul ei mi s-ar fi pus o arteră din lemnul recuperat din tăierile ilegale din România, fiind astfel şi-o formă de protest la aceste vandalii.
Pe masa de operaţie am adormit rapid. În visul care a început se făcea că eram hoţ de iepuri. Hoţ de iepuri din alte vise. Adică cine mai visa pe planetă ceva cu iepuri, hop şi eu. În seara în care ieşisem la furat, eram îmbrăcat cu o salopetă neagră şi cu o coroană de muşcate pe cap. Nişte muşcate din alea roşii. În care zumzăiau albine. Şi după care alerga un zmeu. Da, un zmeu. Era prietenul meu, Zmeul Florică.
Denis
24 mai 2015
Fundeni 4
Roşiile, spune nea' Moise, vecinul meu de pat care venise ca şi mine pentru arterită ceva cu angiografie apoi stent sau bye pass da' avea şi o ureche cu care nu auzea şi asta îl deranja mai ales când nu auzea hârciogii că-i vin la furat, roşiile, spuse nea' Moise sunt fala unui gospodar. Înţelegi? Mai zise: Intri în curte şi din zece mii de metri trei mii ai cu roşii şi le arăţi copiilor sau invitaţilor, mai bine zis numai invitaţilor că copiii nu vin, le arăţi şi zici:E?, şi invitaţii cad pe spate de invidie, te apreciază pentru munca depusă, pentru tot. Dacă le vând? Nu. Sunt ale copiilor. La noi, în Teleorman toată lumea face pentru copii. Unii sunt în Irlanda, alţii în Spania sau Bucureşti, ale mele, că am cinci fete, sunt toate în Bucureşti ca să zic aşa, da' numai una e la Paris, la o casă de modă, înţelegi? Deci copiii nu mai vin la "roşii"?, arunc aşa timid o întrebare ca să nu-l destabilizez şi să cadă de la balconul în care vorbeam amândoi în pijamale, amândoi uitându-ne în curtea Fundeniului acum ocupată de sute de ţigani. Nu, din păcate, copiii nu mai vin la ţară. Şi-atunci pentru ce am făcut şi fac io toate astea, se întreba nea' Moise cu privirea pierdută spre Pantelimon. Tot el: pentru dracu', io cu bătrâna mea am rămas singuri şi roşii nu mai mâncăm de mult. Le aruncăm în fântână.
Nea' Mitică, cel cu cervicala şi stenturile, vreo trei, de pe inimă, care stă în stânga mea, mă vede că citesc Ismail Kadare, nu ştie cu ce se mănâncă dar se simte obligat să-mi arunce o discuţie la nivel, cu subiect de tratat agricol. Uite, bă, nea' Denis, io am cinci mii de metri pătraţi la Moviliţa. Cumpăr mereu seminţele cele mai bune de roşii, castraveţi, gutui, ardei, vinete. Le sap, le ud. Uneori îmi iese, alteori, nu. Păi, ce, dacă rămâneam la bloc ce făceam? Aşa, am lăsat apartamentul fiului meu cel mai mic, că avem trei băieţi şi două fete, şi ne-am retras aici. Fac, aşa, o recoltă, ce să zic?, de vreo cinci tone din fiecare. Din prune scot o ţuică bună, slabă ca la 30. Şi-mi chem copiii duminica la un grătar sub nuc. Nu prea vin. Au alte treburi. Că de Ai Ti, că ork şop la mare, că una din fete e medic la Tulcea şi acolo dă-i cu peşte cumva, şi gata, adunările noastre de familie au ţinut cât copiii au avut câte patru cinci ani. Că te întrebi: cui laşi toate astea? Cui laşi mândreţe de roşii, de ardei, de nuci?
Barza care aducea copii în satele celor doi nu mai trece de mult pe la nea' Moise sau nea' Titi. Vizează alte gospodării, unde se întâmplă acelaşi lucru.
Pe aeroportul din Londra aterizează un Tarom. Din el coboară copiii lui nea' Moise, nea' Mitică, tanti Florica, nea' Vasile şi alţi nene şi tanti care trudesc la roşiile lor inutile cu toată sudoarea şi puterea de care sunt în stare. Nici unul din copii nu avea roşii în traistă. Pentru că lumea se schimbase, în bine sau rău, n-are importanţă iar acest lucru nu ajunsese şi la urechile nenilor Mitică şi Moise. Şi nici n-avea să ajungă vreodată.
Denis
Nea' Mitică, cel cu cervicala şi stenturile, vreo trei, de pe inimă, care stă în stânga mea, mă vede că citesc Ismail Kadare, nu ştie cu ce se mănâncă dar se simte obligat să-mi arunce o discuţie la nivel, cu subiect de tratat agricol. Uite, bă, nea' Denis, io am cinci mii de metri pătraţi la Moviliţa. Cumpăr mereu seminţele cele mai bune de roşii, castraveţi, gutui, ardei, vinete. Le sap, le ud. Uneori îmi iese, alteori, nu. Păi, ce, dacă rămâneam la bloc ce făceam? Aşa, am lăsat apartamentul fiului meu cel mai mic, că avem trei băieţi şi două fete, şi ne-am retras aici. Fac, aşa, o recoltă, ce să zic?, de vreo cinci tone din fiecare. Din prune scot o ţuică bună, slabă ca la 30. Şi-mi chem copiii duminica la un grătar sub nuc. Nu prea vin. Au alte treburi. Că de Ai Ti, că ork şop la mare, că una din fete e medic la Tulcea şi acolo dă-i cu peşte cumva, şi gata, adunările noastre de familie au ţinut cât copiii au avut câte patru cinci ani. Că te întrebi: cui laşi toate astea? Cui laşi mândreţe de roşii, de ardei, de nuci?
Barza care aducea copii în satele celor doi nu mai trece de mult pe la nea' Moise sau nea' Titi. Vizează alte gospodării, unde se întâmplă acelaşi lucru.
Pe aeroportul din Londra aterizează un Tarom. Din el coboară copiii lui nea' Moise, nea' Mitică, tanti Florica, nea' Vasile şi alţi nene şi tanti care trudesc la roşiile lor inutile cu toată sudoarea şi puterea de care sunt în stare. Nici unul din copii nu avea roşii în traistă. Pentru că lumea se schimbase, în bine sau rău, n-are importanţă iar acest lucru nu ajunsese şi la urechile nenilor Mitică şi Moise. Şi nici n-avea să ajungă vreodată.
Denis
23 mai 2015
Fundeni 3
Stăm pe balconul salonului cu perfuziile după noi. Nea' Moise spune ceva de roşiile lui din Tâncăbeşti, ceva că dacă stă departe de ele ruginesc sau le mănâncă păsările. Nea' Moise este internat pentru cervicală. Îi pun alta sau mai multe, nu s-a înţeles exat după relatarea lui asupra discuţiei cu medicul. Că poate de metal. Un înlocuitor de metal, sau poate un cauciuc colorat, materiale care pot înlocui cervicalele cu succes. Aşa o fi, îi dăm dreptate.
Suntem la etajul şapte şi peste albastrul oraşului nu apare niciun nor. E doar ceva praf puternic, adică poluare în zona Delfinului, fostul Circ al Foamei de pe timpul lui Ceauşescu. Şi totuşi, în balcon apare un porumbel vechi. Ne dăm seama de asta după mantia-i kaki şi veche, după casca oţelită de infanterist. Şi aia roasă şi ruginită cât cuprinde. Zice că vine de la Mărăşeşti, unde armata română are nevoie de ajutor. Colegii mei îl privesc cu teamă, înţelegere, miştocăreală spunându-i că suntem în 2015 şi că Mărăşeştiul s-a terminat de mult. Eu îl iau în serios. Şi sunt dispus să merg cu el pe câmpul de bătălie.
Dau perfuzia jos, iau un halat alb, o bonetă, pasta de dinţi, papucii. La Mărăşeşti, bombele germane cădeau în neştire. Tranşeele erau pline de soldaţi români care mai de care mai răniţi, mai morţi sau mai dispuşi de un atac surpriză. De cum am ajuns am fost luat în primire de o femeie foarte frumoasă, Ecaterina Teodoroiu, care mi-a dat o puşcă şi-un steag. Am atacat amândoi. Nemţii s-au speriat şi au fugit înspre Târgovişte. Noi doi după ei. Măcar că eu eram îmbrăcat de spital, dar vitejia mea umplea cu verde, roz şi albastru orizontul şi făcea ca gloanţele să ne ocolească.
În tabăra de noapte ne-am îndrăgostit. Focul încetase şi atunci între mine şi Kati, cum aveam să-i zic toată viaţa, s-a declanşat un fior al iubirii. Ne-am sărutat şi sărutul ei mi-a scăzut tensiunea, aşa că i-am spus: hai, la spital, ai să vezi că acolo putem trăi sănătoşi până la adânci bătrâneţi. Dar nemţii?, n-a-nţeles ea. Lasă-i, îi zic, vin din urmă băieţii.
Ajunşi în salon, am apucat masa de seară. Am făcut prezentările în tot spitalul: Io şi Ecaterina Teodoroiu. Ne ţineam de mână, astfel că acele care-mi veneau din perfuzie se împrăştiară pe jos. Sora şefă ne-a repartizat un salon separat. Alb, alb imaculat în care noi am făcut dragoste. Multă dragoste, învioraţi de masa de seară la care avusesem macaroane fără zahăr. Am adormit.
A doua zi m-am trezit singur. Kati îmi lăsase un bilet: "Băiete, fă-te bine la cap şi hai pe front. Ţara are nevoie de tine".
Cu o lacrimă-n colţul salonului m-am întins cuminte pe pat. Acum asta fac: mă fac bine la cap. Îmi pun flori în urechi, coroane de salcie, ascult Royal Blood şi caut finanţare la ARCUB pentru a-mi echipa o armată cu care să atac Germania.
Denis
Suntem la etajul şapte şi peste albastrul oraşului nu apare niciun nor. E doar ceva praf puternic, adică poluare în zona Delfinului, fostul Circ al Foamei de pe timpul lui Ceauşescu. Şi totuşi, în balcon apare un porumbel vechi. Ne dăm seama de asta după mantia-i kaki şi veche, după casca oţelită de infanterist. Şi aia roasă şi ruginită cât cuprinde. Zice că vine de la Mărăşeşti, unde armata română are nevoie de ajutor. Colegii mei îl privesc cu teamă, înţelegere, miştocăreală spunându-i că suntem în 2015 şi că Mărăşeştiul s-a terminat de mult. Eu îl iau în serios. Şi sunt dispus să merg cu el pe câmpul de bătălie.
Dau perfuzia jos, iau un halat alb, o bonetă, pasta de dinţi, papucii. La Mărăşeşti, bombele germane cădeau în neştire. Tranşeele erau pline de soldaţi români care mai de care mai răniţi, mai morţi sau mai dispuşi de un atac surpriză. De cum am ajuns am fost luat în primire de o femeie foarte frumoasă, Ecaterina Teodoroiu, care mi-a dat o puşcă şi-un steag. Am atacat amândoi. Nemţii s-au speriat şi au fugit înspre Târgovişte. Noi doi după ei. Măcar că eu eram îmbrăcat de spital, dar vitejia mea umplea cu verde, roz şi albastru orizontul şi făcea ca gloanţele să ne ocolească.
În tabăra de noapte ne-am îndrăgostit. Focul încetase şi atunci între mine şi Kati, cum aveam să-i zic toată viaţa, s-a declanşat un fior al iubirii. Ne-am sărutat şi sărutul ei mi-a scăzut tensiunea, aşa că i-am spus: hai, la spital, ai să vezi că acolo putem trăi sănătoşi până la adânci bătrâneţi. Dar nemţii?, n-a-nţeles ea. Lasă-i, îi zic, vin din urmă băieţii.
Ajunşi în salon, am apucat masa de seară. Am făcut prezentările în tot spitalul: Io şi Ecaterina Teodoroiu. Ne ţineam de mână, astfel că acele care-mi veneau din perfuzie se împrăştiară pe jos. Sora şefă ne-a repartizat un salon separat. Alb, alb imaculat în care noi am făcut dragoste. Multă dragoste, învioraţi de masa de seară la care avusesem macaroane fără zahăr. Am adormit.
A doua zi m-am trezit singur. Kati îmi lăsase un bilet: "Băiete, fă-te bine la cap şi hai pe front. Ţara are nevoie de tine".
Cu o lacrimă-n colţul salonului m-am întins cuminte pe pat. Acum asta fac: mă fac bine la cap. Îmi pun flori în urechi, coroane de salcie, ascult Royal Blood şi caut finanţare la ARCUB pentru a-mi echipa o armată cu care să atac Germania.
Denis
Abonați-vă la:
Postări (Atom)