Fundeni 4

Roşiile, spune nea' Moise, vecinul meu de pat care venise ca şi mine pentru arterită ceva cu angiografie apoi stent sau bye pass da' avea şi o ureche cu care nu auzea şi asta îl deranja mai ales când nu auzea hârciogii că-i vin la furat, roşiile, spuse nea' Moise sunt fala unui gospodar. Înţelegi? Mai zise: Intri în curte şi din zece mii de metri trei mii ai cu roşii şi le arăţi copiilor sau invitaţilor, mai bine zis numai invitaţilor că copiii nu vin, le arăţi şi zici:E?, şi invitaţii cad pe spate de invidie, te apreciază pentru munca depusă, pentru tot. Dacă le vând? Nu. Sunt ale copiilor. La noi, în Teleorman toată lumea face pentru copii. Unii sunt în Irlanda, alţii în Spania sau Bucureşti, ale mele, că am cinci fete, sunt toate în Bucureşti ca să zic aşa, da' numai una e la Paris, la o casă de modă, înţelegi? Deci copiii nu mai vin la "roşii"?, arunc aşa timid o întrebare ca să nu-l destabilizez şi să cadă de la balconul în care vorbeam amândoi în pijamale, amândoi uitându-ne în curtea Fundeniului acum ocupată de sute de ţigani. Nu, din păcate, copiii nu mai vin la ţară. Şi-atunci pentru ce am făcut şi fac io toate astea, se întreba nea' Moise cu privirea pierdută spre Pantelimon. Tot el: pentru dracu', io cu bătrâna mea am rămas singuri şi roşii nu mai mâncăm de mult. Le aruncăm în fântână.

Nea' Mitică, cel cu cervicala şi stenturile, vreo trei, de pe inimă, care stă în stânga mea, mă vede că citesc Ismail Kadare, nu ştie cu ce se mănâncă dar se simte obligat să-mi arunce o discuţie la nivel, cu subiect de tratat agricol. Uite, bă, nea' Denis, io am cinci mii de metri pătraţi la Moviliţa. Cumpăr mereu seminţele cele mai bune de roşii, castraveţi, gutui, ardei, vinete. Le sap, le ud. Uneori îmi iese, alteori, nu. Păi, ce, dacă rămâneam la bloc ce făceam? Aşa, am lăsat apartamentul fiului meu cel mai mic, că avem trei băieţi şi două fete, şi ne-am retras aici. Fac, aşa, o recoltă, ce să zic?, de vreo cinci tone din fiecare. Din prune scot o ţuică bună, slabă ca la 30. Şi-mi chem copiii duminica la un grătar sub nuc. Nu prea vin. Au alte treburi. Că de Ai Ti, că ork şop la mare, că una din fete e medic la Tulcea şi acolo dă-i cu peşte cumva, şi gata, adunările noastre de familie au ţinut cât copiii au avut câte patru cinci ani. Că te întrebi: cui laşi toate astea? Cui laşi mândreţe de roşii, de ardei, de nuci?

Barza care aducea copii în satele celor doi nu mai trece de mult pe la nea' Moise sau nea' Titi. Vizează alte gospodării, unde se întâmplă acelaşi lucru.

Pe aeroportul din Londra aterizează un Tarom. Din el coboară copiii lui nea' Moise, nea' Mitică, tanti Florica, nea' Vasile şi alţi nene şi tanti care trudesc la roşiile lor inutile cu toată sudoarea şi puterea de care sunt în stare. Nici unul din copii nu avea roşii în traistă. Pentru că lumea se schimbase, în bine sau rău, n-are importanţă iar acest lucru nu ajunsese şi la urechile nenilor Mitică şi Moise. Şi nici n-avea să ajungă vreodată.

Denis