21 decembrie 1989 de la ora 17 la 22 decembrie 1989 ora 2

Foto W

Apoi, lucrurile s-au precipitat. Ce vâltoare, nene, ce vâltoare a fost. Am desfăcut Scânteia pe care o cumpărasem de dimineaţă. A sunat Meluş. Ţiţei. Nu se mai putea trece pe la Dalles. E coloană de tancuri şi cordoane de ostaşi. N-aveai cum să mai intri la Inter.

Cristina a făcut ceva în grabă şi am mâncat toţi trei. Din ziar n-am înţeles nimic, aşa că, pe la 5 seara, ne-am hotărât să ieşim din nou. Bisericuţe de oameni. La Grădiniţa nimeni, c-am zis că poate bem un vin. Unii-ntrebau, alţii tăceau. De fapt toţi tăceau, nu ştiau dacă sosise clipa. Le era frică. Dintotdeauna securitatea a ameninţat cu datul afară de la slujbă ca şi acum. Şi-atunci te ţinea legat de strungul sau planşeta ta. Era cald. Mai veneau oameni din piaţa Amzei. Ieşeau din metrou. Unii strigau peste bulevard: a căzut Ceauşescu!!

Am luat-o pe după Dalles şi am ajuns în Batiştei. Un soldat ne-a întrebat unde mergem. Am zis: la Inter. Şi ne-a lăsat să trecem. Am ajuns imediat în faţa tancurilor. Era cumva linişte. O baricadă ardea. Unii aruncau cu şomoiage arzând în fierătaniile alea cu tun. Nimic. Urlam. Toţi urlam Jos Ceauşescu. M-am întâlnit cu Dan Iosif pe care-l cunoşteam de prin cârciumi. Ce-i aici? Du-te acasă, Denis. Nu-i de tine. Şi am rămas, revoluţia mi se potrivea. Eram un teoretician bun şi luam în râs orice, Şi m-am jurat că n-am să mai lucrez la stat niciodată.

A apărut Irina Corbu. Luase vodca de la un magazin ştiut numai de mine. Cinci navete. Erau în maşină. Aveam să bem din ele până de revelion. M-am dus pe peluza Universităţii. Lume. Nu multă, aşa ca la vreo 400 de oameni. În toată piaţa. Cei care aveau să se laude că au stat în 21 la Inter mint. Oraşul dormea. Ba, în unele cartiere nici nu se ştia ce se întâmplă.

M-am dus cu Irina la gurile metroului. Care scăpa de acolo era bătut la sânge de nişte miliţieni şi soldaţi. Mă mir că nu ne-au luat şi pe noi în vizor, cum stăteam noi aşa la ceas. Era un decembrie călduros, altfel din cei 3, 400 de oameni nu ştiu dacă cineva ar fi stat la minus 20 ca să-l dea jos pe Ceauşescu. Poate doar dacă ieşea tot Bucureştiul. Meluş mi-a spus că pe la unu sau două, la prânz deci, când noi ne-am hotărât să mergem la mine, sub balconul CC-ului mai erau jde mii de oameni care strigau Ceauşescu şi poporul.

Era spre 9 seara când din tancuri au început să iasă trasoare. Un băiat a murit lângă mine. M-am refugiat pe treptele de la peluza Naţionalului. Dinspre teatru venea un cordon de militari care începuseră să tragă în noi. În momentul acela, Meluş a abandonat Interul şi s-a dus să facă taximetrie. Ne-a spus peste câteva zile. A făcut în noaptea aia jde mii de lei de la cei care, mulţi răniţi, vroiau acasă.

Pe la două din noapte, tancurile au început să atace mijlocul pieţei. Au ras baricada şi trăgeau necontenit. Atunci m-a hotărât să mă duc acasă. Irina m-a-ntrebat: plecăm. Ni s-a alăturat şi Radu F Alexandru şi-am ieşit din măcel prin spatele Naţionalului. N-am scos un sunet niciunul până la Ţăndărică unde stăteam. Irina a zis că aduce vodca la mine. Radu nu mai ştiu ce-a bâiguit, dar părea că pluteam toţi trei într-o spranţă. Poate, poate. Ne-am despărţit. Io am urcat la mine. Cristina şi Luca mă aşteptau. După faţa mea de revoluţionar hotărât, viteaz şi devreme acasă se vedea că sunt obosit. Am desfăcut o vodcă.

PS Tovarăşa mea din noaptea de 21 dec 1989, Irina Corbu, s-a stins din viaţă în urma unui cancer galopant. Acum vreo 15 ani. M-a sunat de acolo de unde e şi mi-a spus: trebuie să reuşiţi, Denis, spune tuturor asta!

D.D.