24 iulie 2018

TOCA, ep 2


Toca și Denis, anii 70. Foto, Valeria Reschner.

Mă duc la poștă să-mi pun vederea. Vin și io că după aia mergem la Casa Pictată unde au venit aseară Toma și Mimi Caragiu. Cu un camion i-a adus lui Mimi o pianină, cântăm, dansăm, vin niște blonde. Dar ce-i cu vederile tale, de câte ori mergem undeva pui câte una, două la poștă? Sunt scrise de secretara lui tata, chestii de genul ăsta, tată am ajuns, la 2 Mai e bine, e mișto, bani mai am, și tata mi le dă de câte ori plec undeva ca să știe de mine. Hai!

De pe strada Poștei am făcut la stânga apoi prima la dreapta. Casa pictată era de fapt o casă cu un fel de curte interioară în mijlocul căreia trona o fântănă secată, dar ai cărei pereți erau pictate niște prostii violent colorate care se vedeau de pe toată strada. Curtea era plină: francezi, englezi, noi, mai mulți doimaiști. Mimi cânta muzică franceză. Ceva France Gall, aveam impresia. Ceva Polnarreff sau Dutronc. Ceva ce numai ea știa, dar lumea bea vârtos și asculta. M-a chemat Tudor Mărăscu în camera lui Mimi. Mi-a arătat vreo zece viniluri. Le ai? Nu, am zis. Le luăm c-o să-ți trebuiască la București. Așa era, devenisem unul din cei mai tari colecționari de discuri din urbe. După mine mai erau doar Moțu Pittiș și Dion. Se întunecase și ne-a fost ușor să ieșim cu ele din curte. Unde să le pitim? Și Tudor are ideea genială: să le ascundem în fața taberei de copii.

Așa am și făcut. Am săpat o groapă în nisip, am pus discurile, apoi niște semne de recunoaștere. Ne-am întors la petrecere. Nimeni nu observase nimic. Lumea era din ce în ce mai multă și mai beată. Cei care nu încăpuseră în curte, dansau și se giugiuleau pe cele două străzi care porneau din fața casei. Ne-a fost greu să credem că Toma plecase. Și-a lăsat femeia aici și s-a întors instant la București. Că filma una alta.

Mița ne certa că ne pierdem nopțile. Că nu ne odihnim. Păi, de ce mai venim la mare? Ploua de două săptămâni și sticlele goale de vodcă de pe veranda ei inundau satul. Hai la București. Hai! Mai întâi să luăm discurile de-acolo. Nimeni n-a zis nimic după petrecere așa că e-n regulă. Am săpat și zgârmat totă plaja din fața școlii. Nu le-am găsit. Nu le-am mai găsit niciodată. Nici acum, la aproape 50 de ani de la întâmplare nu-mi pot da seama cum au dispărut.

Trenul taca, taca, taca până la București. Aici am mai băut o vodcă în Dr Felix și ne-a despărțit. Stătusem o lună. Era destul.

D.

Un comentariu:

Lăsați răspuns aici: