30 martie 2017

Elixirul Tinereții

Trecutul are obiceiul de a se întoarce, gândea generalul Manole Ben Manole în timp ce-și tăia unghiile. Era la masa de la fereastră. Un pahar gol. Perdeaua portocalie, cumva roasă la franjuri, un tablou cu Muma Pădurii, prietenă bună a generalului, o coasă și doi cai completau scenografia camerei. În surdină un cântec trist din perioada comunismului, Se-ntorc vapoarele. O prostie, că niciodată nu se întoarce niciun vapor, dar așa fabulau comuniștii. Ca chestia aia cu peștele oceanic: Pe mesele tuturor românilor pește oceanic. Bătu la ușă. Își trase halatul, luă pila de unghii în drum.

Era Eva. Da, chiar Eva. Iubita lui din WW1. Umblase cu armata română prin Italia și o cunoscuse pe Eva la o tratorie de lângă Veneția, oraș ce nu se lăsa cucerit și pace. Asta nu însemna că nu se ducea în oraș. Se uita la ea, la fel de frumoasă. Se mai uita odată, la fel de tânără, parcă n-ar fi trecut o sută și ceva de ani de atunci. Am trecut să-ți aduc inelul înapoi, zise tânăra fată. L-am pus pe deget și te-am așteptat. N-ai mai venit și, pentru că nu l-am scos niciodată, am ratat absolut toate iubirile ulterioare. Toată lumea se ferea de o fată măritată. Am plecat în America unde am făcut bani. Mulți bani. Iar prin anii 50 am inventat Elixirul Tinereții. Ți l-am adus și ție, deși văd că ai aproape 200 de ani. Și ești și general cu multe stele. Și căsătorit cu Florica, dar nu-i nimic. Dar io încă te mai iubesc, zise generalul pilindu-și unghiile. Dragostea nu trece, măi, Eva. Nu trece. Cioc, cioc, cioc. Bătea cineva la ușă.

Era Maria. Da, chiar Maria. Generalul înlemni. Era iubita lui din timpul răscoalei. Aia din 1907. Ce faci, Maria? Tot tânără și tot frumoasă, m-ai omorât. Suntem de-o seamă, însă tu ai tot 20 de ani iar eu 200. Și sunt și general cu multe stele, cum tu nu ești. Am venit să-ți aduc ceva, zise Maria, și scoase din sân o sticlă pe care scria Elixirul Tinereții. Bea seara la culcare și-ai să-ți revii ca acum 200 de ani. Un tânăr frumos, cu vise elegante.

Generalul se holba acum la cele două sticle colorate. S-a uitat o vreme după fete, iar acum s-a așezat din nou la fereastră. Ce să mai facă cu Elixirul? Dacă ar fi trăit într-o țară mai veselă, mai înstărită, mai civilizată poate nu i-ar fi stricat o gură. Dar așa? Luă sticlele și le sparse de podeaua băii. Vraja dispăruse, acum pe fereastră se vedea doar România. Tristă, singură, bătută de vânt. Rea, săracă și leneșă. Bogată și nu prea. Dacă ar fi ieșit acum tânăr pe stradă ar fi fost luat la bătaie. Ar fi fost o bătaie de joc la adresa unei țări bătrâne și înapoiate. Închise fereastra. Clanța făcu scârț.

Denis

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: