VARZĂ DE GIURGIU

Dunărea este un fel de graniță sudică a imperiului rus, ca să zicem așa. Granița cea mai săracă și mai ieșită din istorie. Dunărea mai trece și prin orașe vestite și bogate din centrul Europei, capitale cândva de imperii dar asta este o altă poveste. Pe granița asta sudică, cum spuneam, se află poate cele mai sărace orașe din Europa, Ruse, Calafat, Oltenița și Giurgiu, ca să zicem doar câteva orașe la întâmplare. Orașe în care nu se întâmplă nimic, orașe fără niciun strop de cultură, orașe care, ca în cazul Giurgiu, sunt pomenite în diverse discuții doar din cauza traficului spre Bulgaria, Grecia sau Istanbul. Pe unde treci granița spre Thassos? Păi, pe la Giurgiu. Car’vasăzică Giurgiu, că la el vrem să ne referim, este orașul de graniță sudică cel mai cunoscut din România. Un oraș care înainte de 89 a avut ceva industrie, un oraș care acum după 30 de ani nu mai are nimic. Doar Podul spre concedii și schimburi comerciale, doar Podul Prieteniei făcut de comuniști, comuniștii ăia răi de care acum ne e silă. Da. Câteodată însă, ca să nu mințim, în Portul Giurgiu acostează câte o navă cu turiști elvețieni. Ce fac elvețienii dacă debarcă în oraș? Se duc la Casino? La teatru? La strep tease? La muzeul vikingilor? Adică cu ce-i atrage orașul? Cu nimic. Poate cu un pește servit nu prea bine la o terasă din port. Poate cu un urcuș în Turnul din centrul orașului din care nu se vede nimic. Giurgiu a scăpat ocazia să fie un centru regional important de cultură. Dacă pe aici ar fi trecut Napoleon cine știe? Dacă aici ar fi stat Alfred Nobel cine știe? Dacă aici ar fi stat o noapte Carol și s-ar fi culcat cu o giurgiuveancă poate poate. Dar pe aici, așa cum știm, n-a trecut nimeni. Nici măcar revoluția din 89. Ca să fie din nou pe harta lumii, zicem și noi, Giurgiu ar trebui să investească masiv în cultură. Nu ca bulgarii care-și fac castele false pe litoral, nu. Dunărea trece prin oraș, iară fluviul este un important traseu de cultură. El poate exporta cultura din Giurgiu spre Viena, din Budapesta spre Sulina și așa mai departe. N-o face. Nu sunt bani. Nu sunt pentru că taxele orașului se duc la București și nu se prea întorc pentru ce trebuie, dar’mite pentru cultură. Așa e, dar de aici începe o altă discuție pe care o vom aborda în două sau trei postări consecutive pe blogul nostru. Acum, e ora nouă dimineață când terminăm de scris și ne gândim să vizităm Muzeul Verzei deschis în piața centală a orașuluii, foto. Ca să știm, când vorbim despre oraș cu diverși venetici, ce să spunem. Foto, M.G.

NE MAI UITĂM ȘI NOI LA TV

Pe 30 nov, adică ieri, ne-am dat cu Odicolon, ne-am pus papucii ăia verzi pe care-i știți și ne-am proptit în televizor. Pe PROTV apare Măruță și zice în bubuit de tobe, scrășnete de saxofon: Nenorocire, fraților, regina ArăndBi s-a hotărât să ne părăsească, muzica va suferi fără ea. Și, ca la un semn, din tunelul artiștilor apare Cristina Spătar. Elegantă, frumoasă. Se așează în tropot de regină ArăndBi și zice veselă: Nu mă mut nicăieri, unde să mă mut? Ăia din media care au scris chestia asta sunt niște boi. De ce să plec eu din țara unde sunt regină? Unde nu cânt nimic și alte alea? Are dreptate, nu cântă nimic, nimeni nu știe ce și unde se produce așa că schimbăm canalul. Pe PRIMA TV dăm de Florin Călinescu Show, unde invitat este Andrei Păunescu, fiul lu’ tata. El, Andrei, arată la cameră ce tare e, că adică cum are el un tricou pe fața căruia scrie Poporul român e Somnoroase Păsărele și pe spate Iobag lu’ nu știm cine că tricoul făcea cute și nu se putea citi. Andrei Păunescu, că tot era ziua lui, ridică în slăvi Cenaclul Flacăra.Mamă, că ce cântece, ce stadioane, ce soliști și povestește ceva de Adrian, tac-so. Tata a schimbat un vers din Deșteaptă-te Române cu care lumea artistică nu era de acord, ceva cu granițele nu știu cum, și atunci tata s-a dus la Ceaușescu cu un tranzistor ca să-i pună noua variantă. A intrat în CC fără să-l întrebe nimeni, a dat buzna în biroul lui Ceaușescu și au ascultat amândoi varianta lu’ tata și lu’ Ceaușescu, ce să vezi, i-a plăcut și după aia au vorbit amândoi de toate cele până s-au terminat bateriile de la tranzistor și Ceaușescu a întrebat că ce nu sunt baterii și tata i-a spus că nu se găsesc în comerț și Ceaușescu s-a înfuriat și a zis cuiva de baterii. Cuiva ăla asculta la ușă și așa mai departe. Paranteză: Episodul cu Ceaușescu din relatarea lui Andrei Păunescu nouă ne-a plăcut. Și noi am stat în diagonală de CC la Biserica Italiană din București și ne duceam zilnic la biroul lu’ șefu’ la România. Anii 70, secolul trecut. Odată, țin minte, ne-am dus cu un lighean de blinele pe care-l aveam de la mama Olgăi Bucătaru, doamna Grabarev, fostă dactilo în CC și am intrat în birou la el ca la noi acasă. Am vorbit de ce vrei și ce nu vrei, că Ceaușescu nu făcea nimic la birou, că tot intra Elena, nevastă-sa, și zicea: Nicule, uite ce Rexona am primit, ba chiar odată a intrat cu o pereche de chiloți negri că nu se ferea de mine și i-a probat pe loc și-avea un cur mamă, mamă. Cur de chimistă. Adică, așa era nene, pe timpul ăla, Andrei are dreptate. Unde mai pui, că într-o zi, Ceaușescu m-a întrebat de ce nu se mai găsesc baterii și i-am răspuns că-și cumpără tot românul și și le bagă în cur ca să asculte Europa Liberă și am râs amândoi dimpreună cu Pacepa ăla care era și el acolo și ascultam bancuri. Da, așa a fost. Închidem paranteza. Florin Călinescu l-a ascultat liniștit pe Andrei, pentru că, poate s-a uitat, și atunci când Andrei Păunescu avea show la OTV și-l invita pe Florin, Florin vorbea câte patru ore și nu-l întrerupea nimeni. GIURGIU TV. E ziua națională a României și pe postul local cântă Lidia Buble. Cântă mult și prost. Zice și un Actor Grăbit al Laurei Stoica. Îl cântă fals, în fața bandului, aritmat. Singura melodie a Lidei este aia cu Te simt nu știu cum și parcă e ceva în ea, da’-i puțin. Și Madonna are o singură melodie, Material Girl, dar parcă e altcum. Mutăm pe ANTENA 1, și este primul ministru Nicolae Ciucă. El zice ceva de România, de 1 Decembrie 2021 dintr-o pozițte nefirească, de lemn. N-asculți, n-ai nevoie ză vezi și așa mai departe. Ne punem TOOL.

MINISTERUL BIOGRAFIEI

Tânăra Loreta Opt din satul nostru, Vieru, com Gogoșaru, jud Giurgiu, foto, a trebuit să plece la oraș din cauza sânilor. Erau prea mari. Nu mai putea intra nici în micul magazin din centru, nici în curte, nici nicăieri. Iar când mamei ei nu-i mai ajungea metraj cu care să-i facă sutiene, Loreta s-a decis. Numai la București a găsit o garsonieră pe măsură pe undeva prin Militari etaj 9. O vreme a învățat în liniște, Loreta studia materia mai rară Biografia, adică cât a avut mâncare de acasă. Mall-ul din apropiere i-a schimbat însă viața. S-a dus, de exemplu, să-și ia o pâine și-un plic de ceai că numai pentru asta avea bani zilnic. N-a încăput la casă din cauza sânilor. Noroc că a văzut-o Ionel, casier acolo. A ajutat-o, a dus-o până acasă, s-a îndrăgostit de ea lulea. Era spre toamnă așa. Așa a aflat că ea învăța pentru facultatea de Biografie recent înființată pentru unii lideri politici și nu numai care aveau nevoie de biografii noi, în ton cu vremurile și cu trecutul social democrat al poporului român, trecut din care să se șteargă partidul comunist și turnătoriile la securitate. Ionel ca s-o susțină s-a mutat la ea. I-a propus o operație de micșorare a sânilor că biata Loreta nu mai vedea literele de la calculator din cauza lor. Știa el pe cineva la mall care făcea chestia asta pe bani puțini. Șefa de la mezeluri. În sfârșit, pe aici erau cu discuțiile și cu dragostea lor când Loreta i-a explicat bătaia mai lungă a Biografiei și modernitatea ei în România. Spunea: Ionele, se va înființa Ministerul Biografiei și de ce să nu fiu eu prima șefă a lui? Ce, îți strică o ministreasă la sivi? Mâncau ardei neumpluți și-și făceau planuri de viitor: Voi avea un salariu foarte mare și vor veni toți ăștia de la putere că trecutul se inventează. Toată lumea face la fel, își inventează trecutul. De jos, din stradă, se auzeau troleele, trotinetele electrice. Câțiva vecini se duceau la ghena de gunoi. Viitoarea ministreasă se dezbrăcă, îl vârî și pe Ionel cu ea în pat, îi puse mâna pe sâni. Priveau amândoi în gol spre viitorul Minister al Biografiei, care, după calculele lor, trebuia să fie aproape de garsoniera lor, tot prin Militari, dar poate mai jos, la etajul doi. Nu știau ce să facă în pat. Se auzea liftul. Foto, Marie-Paule Surre.

CABARETUL

De când s-a înființat Ministerul Familiei ne tot frământăm pe malul lacului. La noi, pe Dobroiești.Că adică cum să-i îmbunătățim mersul, că dacă avem idei bune să le băgăm la doamna Firea, că ea e prima familistă a țării. Unde mai pui că ne-a trimis Cabaretul, foto, în sat ca să facă promovare ministerului. Da. Pește n-am prea prins, da’ la cârciumă ne-au venit idei mișto, babane. Unu’ din Gogoșaru a zis, unu’ slab cu urechi de bivol mic: Ministeru’ ăsta trebuie să aibă și alte secții, una s-ar putea numi Ministeru’ Lu’ Bărbatu’ care vine beat acasă și bate familia. Și să găsească soluții. A intervenit și o femeie cu un turban din timpul lui Napoleon în cap: Ministeru’ ăsta trebuie să ne dea bani să plătim netu’, că nu știm să umblăm cu el, că dacă ne cade în cișmeaua din curte? Da, așa era. Un copil deja beat, cu o cămașă boțită rău, a zis: Educația pleacă din familie, așa ne spune la școală doamna de română, și noi le-am scris alor noștri în Spania, da’ ei ne-au răspuns că așa e pleacă din familie da’ din familiile care au bani de educația asta ori ei n-au. Mai durează vreo zece ani până or înjgheba ceva p-acolo, de exemplu tata vrea să-și facă o măcelărie în Toledo. După care a tăcut și a mai cerut o sticlă de bere. Tipa de la Cabaret, acu’ ne-am prins, e de la noi din comună, din Gogoșaru, e nepoata lui Petre Ghelmez ăla de-i liceu în București, și fata asta, Minora, ne-a zis: Da’ sunt și fără familii, mulți de tot și ministeru’ ăsta le dă la fiecare câte una? Întreb și io ca să știu. Discuțiile se aprinseseră rău de tot. Eram ca o familie ieșită la cârciumă sâmbătă seara și ne reproșam că ba uitaserăm aragazul deschis ba nu mai erau bani de lumină ba că în coteț nu mai încăpea vaca și așa mai departe. Probabil că de-asta inventaseră ăștia ministerul ca să ne certăm între noi și să ne dăm seama de menirea familiei. Da. Fumul țigărilor ieșea pe coș. Nu, nu ieșea pe coș că nu era coș ci ieșea pe fereastra deschisă. Un băiat din Izvoru s-a ițit la fereastră și-a zis: A-nceput Cabaretu’, s-au aprins luminile în sală, hai și noi. Am intrat. O sală mică, cumva lângă biserică. O sală mică puțind a vestiar, a tutun și a pește. Unu’ dintre noi a zis: Bă, stingeți telefoanele! Și așa am făcut.

VALOAREA MEA

Ia să-mi trag şi eu o pensie nesimţită, mi-am zis într-o zi văzând ce bine o duc ăia de au aşa ceva în comparaţie cu... Ei, dar parcă pot eu să mă compar? Evit să vorbesc cu voce tare despre asta că mă tem că pensia mea se sperie şi se face şi mai mică sau dispare de tot de ruşine, lipsindu-mă de singura mea sursă sigură de venit. Mică, dar sigură. Insuficientă, dar sigură. Cât de insuficientă? Păi, hai să zicem că din pensia mea am de ales dacă plătesc lumina sau benzina. Și asta era înainte de a se scumpi și lumina, și benzina. Iar dacă e lună de iarnă, trebuie să mai pun ceva din alte surse, insuficiente dar nesigure. Am fost la casa de pensii judeţeană, să cer şi eu o pensie de-aia nesimţită, dar nu mi-au aprobat. Deşi aveam şi dosar cu şină. Dar au zis că am prea mult bun-simţ. Să revin când mă vindec. Totuşi, pensia mea a aflat. Şi văd pe zi ce trece cum îşi pierde respectul pentru mine. Atâta valorezi tu? mă întreabă pensia mea într-o zi. Eu încerc să îi explic că nu sunt aşa de valoroasă ca un domn de la SRI – ca orice domn de la SRI – sau ca o doamnă judecătoare sau ca un domn parlamentar sau ca un domn primar. Nici măcar cât un viceprimar nu valorez. Bine, nu valorezi, e-adevărat, dar măcar jumate? Ori un sfert? Nici 10% măcar?! O, Doamne, nu-mi vine să cred, cu cine m-am încurcat... Dacă m-ar primi cineva, te-aş părăsi, zău aşa, mai spuse pensia mea. Mâine-poimâine vine iarna şi iar dârdâim în casă amândouă că n-avem cu ce plăti căldura, mai zise ea şi se ascunse ruşinată în portofel. Lasă, dragă, că a promis guvernul ăsta nou că te mai mărește. Pensia se uită la mine și-mi zice: Iar te-au fraierit ăștia. Tu n-ai văzut cât e inflația? Renunţ să mă mai cert cu ea, mai ales că are dreptate. Oricum i-am pus gând rău, mâine am de plătit rata la bancă, aşa că ne despărţim. Până atunci, ca să n-o mai aud, am învelit-o în talonul de pensie. Ilustrația: Anna Silivonchik via internet, text MARILENA DUMITRESCU