Calea Ferată Română

Generalul de brigadă Manole Ben Manole este, așa cum v-am mai spus, apărătorul Constituției României pe Neajlov, între satele Bulbucata și Obedeni. Și stătea el pe verandă cu Constituția țării în mână și se gândea ce economii să-i mai aducă acum când crahul chinez începe să se vadă și pe firul apei. Avea el o idee mai veche cu reducerea fierului, adică a șinelor de cale ferată. Poate era momentul acum. Scoase planșele vechi de 30 de ani și începu din nou să le studieze. Erau cât se poate de actuale. În loc ca calea ferată să aibă două șine, ar putea avea doar una. Ăsta era conceptul și acum era binevenit în efortul de economii făcut de statul român. Trenurile deci ar putea merge pe o singură șină iar cealaltă ar putea fi economisită. De către cine, asta era întrebarea. Păi, îi spuse nevastă-sa, Florica Ben Florica, de către tine, dragă Manole.

Generalul de brigadă Manole Ben Manole depuse proiectul la Parlament. El nu se mai numea Căile Ferat Române, că nu mai erau două, ci doar una și atunci devenea Calea ferată Română.

La cabinetul primului ministru i se calculă câte tone de fier vechi s-ar economis. Un milion de tone. Jumătate ia, se știe, primul ministru. De la cabinetul primului ministru, Manole Ben Manole se duse la Cabinetul de mediu. Impactul asupra mediului a scoaterii din funcțiune a unei șine era catastrofal, deci aici generalul lăsă încă trei sute de mii de tone de șină.

La Cabinetul de Pompieri i se mai luară o sută cincizeci de mii, iar la educație și învățământ restul.

Manole se întoarse acasă fericit. Chiar dacă nu-i intrase lui în buzunar milionul de șine, măcar beneficia țara de el.

Tocmai atucni trecu acceleratul de Călugăreni, care ducea soldați la pod, unde luptau cu Sinan Pașa. Trecea e un fel de-a spune, că fiind o singură șină valabilă pe care se putea circula, măgăoaia de cincizeci de vagoane staționa într-o rână. Deci ideea lui era valabilă.

O trase pe Florica Ben Florica, nevasta lui, pe verandă, scoase aparatul de tatuat și-i tatuă femeii pe o bucă numele proiectului CALEA FERATĂ ROMÂNĂ. Poate era necesară și data, dar generalul, emotiv, a uitat.

Denis.

Cochilia zburătoare 7

Cochilia producea exact cantitatea de unt de care aveam nevoie. Șase kg pe zi. Nu mâncam în fiecare zi șase kg, așa că în acest moment aveam în frigider cam o sută de kg. Am zis să mergem cu ele la piață să le vindem. Adică Tina Cumva, șefa, s-a ridicat în picioare și a zis: Să votăm, ori vindem suta de kile și ne finanțăm în continuare expediția, ori o mâncăm acum. Laura și Mihnea au zis că s-o mâncăm pe loc, dar până la urmă a învins rațiunea, adică înțelepciunea noastră veche și veselă de care suntem mândri ca români, așa că ne-am dus la piață în Bicaz. Toată lumea aștepta untul. Untul de Cochilie e cel mai bun. Un tip a luat douăj de kile. Era un tip gras, mărunt, blond, care cânta la lăută. Ca să vezi.
Cu banii de unt am cumpărat kerosen pentru Cochilie și așa am ajuns la Mănăstirea Neamț.

Babană și austeră lucrare, poreclită multă vreme Ierusalimul Ortodoxiei Românești. Atestată cam din secolul XIV, că găsim o dată pe un clopot, 1393, clopot care a dat să fie topit de Ștefan Cel Mare. Tot cam de pe atunci, mănăstirea Neamț a devenit unul din cei mai mari proprietari feudali din Moldova, cauză din care participa frecvent la politica și războaiele țării. Ca acum. Între celelalte ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, Neamțul este cel mai interesant și mai reprezentativ monument al arhitecturii vremii. Arhitectura și plastica bogată decorativă adaugă monumentului o măreție impunătoare. Cum spuneam: un monument auster, simplu, măreț, fără brizbrizurile chicioase ale altor mănăstiri.

Aveam de ales acuma, odată ajunși din nou în Cochilie: să mergem la vânătoare, să vedem un film cu Queen Latifah, un concert pe video cu Delia, că la toți ne plăcea melodia ei Da, mamă, sunt beată, sau să mergem la ștrandul din Piatra Neamț, care poate nu era închis și ne-am fi scăldat, am fi admirat gagici grase și așa mai departe. A hotărât până la urmă Tina Cumva: Nu-i așa că sunteți beți? Și noi am răspuns în cor: Da, mamă, sunt beată și ne-am întors în cantonament.

Stătea să plouă, dacă mai țin bine minte. Da, stătea să plouă. Și atunci ne-am pus cu toții o pătură-n cap, am legat Cochilia de un pom și am adormit lângă ea, așa de obosiți eram. Da, așa de obosiți eram.

A suivre, Denis.

Cochilia zburătoare 6

Cochiliei îi lipsește un eleron. Apoi, nici escalatorul nu-i merge. Rezervele de apă sunt puține, de carne la fel iar de vin, păi, de vin ne-a apucat disperarea când Mihnea a zis Tinei Cumva, șefei adică: Șefa, butoaiele sunt goale și fără vin nu ajungem la Văratec și Agapia. Ne-a salvat Puica. A zis: Prin râu, la anumite ore curge vin. Și era taman ora. Am umplut butoaiele cu riesling de Tohani, ăsta curgea la ora aia, și cu roze de Săbăreni, asta curgea la ora aia, deci în jur de 1.000 de litri și am ambalat motoarele să pornim. Cochilia n-a pornit, era prea grea din cauza vinului. Atunci am făcut o pantă spre vârful muntelui. Ne-am zis că dacă o împingem în sus își ia zborul. Așa fost. Nu ne-am oprit decât la Agapia. Puica a fost cea care a strigat: Uite Agapia, o recunosc după cantina BRD.

Am legat Cochilia de un brad, mai la înălțime, ca să nu ne bea vinul turiștii de pe-acolo sau Laura și cu Puica, și ce să vezi? Am intrat în mănăstire. Păi, măi oamani buni, Agapia asta este prima așezare monahală ortodoxă din România. Aici a venit pe la 1400 un călugăr și și-a construit o mică bisericuță din lemn cu gândul ca mai târziu să facă din ea un birt cu mici și cașcaval. Dar n-a fost așa. Că a venit Nicolae Grigorescu și și-a făcut atelier de pictură aici. Și de aici până la pictarea viitorului birt n-a fost decât un pas. Așa, birtul s-a transformat în mănăstire. Ctitorii ei au fost Petru Rareș și Elena Doamna. Aflând de mănăstire și de viitorul birt, sora lui Vlahuță, doamna Elisabeta Vlahuță s-a retras lângă mănăstire, și și-a constuit o căsuță. Unde mai venea frate-său. Și când venea Alexandru Vlahuță ea, Elisabeta, îi scria cu el de față o scrisoare prin care-i cerea să deschidă mai repede cârciuma. Până atunci s-a apucat de făcut șerbet. Din muguri de pin, urzici, păpădie, ștevie și roșii de câmp.

Pictura mănăstirii nu mai au fiorul, religiozitatea și severitatea picturiolor lui Grigorescu. Acum e ceva cu multe farfurii pe cap și mult aur. Picturile n-au măreția, discreția, eleganța celor datorate lui Grigorescu, astfel că Agapia a devenit de nevizitat.

Am ieșit și am observat că din Cochilie picura vin și veverițele erau deja bete. Dan a zis să le lăsăm în pace. Io am zis la fel. Mihnea doar s-a dus să vadă din care vin picura, ca să știe cu care rămânem.

Puica a zis să mâncăm la BRD. Bani n-aveau de nicio culoare, c-am fi mâncat fiecare câteva zeci de mii de euro, dar am luat câte o ciorbă, două, că a luat și Dan, trei că a luat și Tina Cumva, ba chiar patru că și Puica a vrut, până a sunat Cochilia de plecare.

Ne-am înălțat spre Văratec, se și vedea, că șefa, Tina Cumva, a zis: Să aterizăm repede, să prindem asfințitul. Da, da, asfințitul și ne-am pus cu toții ochelarii de protecție. Trecea și-un stol, ceva, nu mai știu.

A suivre, Denis.

Cochilia zburătoare 5

Mihnea era la butoane și Cochilia zbura peste Bicaz, peste Cheile Bicazului. Încet, nu ne grăbeam. Așa a și zis Mihnea: Ne grăbim? Sau: Nu stau io la butoane? Dar și Dan a întrebat: Nu stau și io la butoane. Și acum sunt amândoi și plutim peste Cheile magnifice ale Bicazului, sparte din loc în loc, ca pe Valea Prahovei, de popasuri care vând sâni de plastic, cururi de tablă, penisuri din gumă de mestecat. Noi, ceilalți, eram cu hărțile în mână. Alții cu Wikipedia. Ca sa aflăm, ca să știm.

Ei bine, Lacul Roșu era o chestie itinerantă. Azi aici, mâine în Titikaka, azi la Berlin, mâine în Dr Taberei, mâine la Moscova, azi în Cheile Bicazului. Peste tot pe unde oprea avea o culoare locală. La Berlin, de exemplu, a fost alb. Din nu-ș ce cauze. La Praga negru. Ei bine, la noi este roșu. Mi se pare că de la mătasea broaștei sau cam așa ceva. Broaștele stau pe fundul lacului, soarele le bate în mătase și o înroșește. Lacul mai are o calitate: Răpește oamenii care stau ca proștii pe malul lui, și-i duce în adâncuri. La noi, în Cheile Bicazului, a răpit o tipă grasă din Germania și n-a mai dat-o înapoi. Ba a dat-o, dar a trebuit să vină Drăcușorii care păzesc lacul și să ne provoace la duel. Pe noi, care căscam gura cum nemțioaica răpită își dădea sufletul. Drăcușorii au strigat: Îi dăm drumul dacă vreunul din voi zice cea mai frumoasă înjurătură. Aici am simțit că puteamn să ne băgăm. Io, Mihnea și Dan am început și am înjurat șase ore. Ale noastre au fost cele mai frumoase. I-au dat drumul hitleristei și noi am aruncat-o pe fundul Cochiliei. Să fezandeze.

În sfârșit, am aterizat și ne-am pus pe bere. Lacul Roșu este o adunătuă chicioasă de lume, bețe, ghioage, tatuuri, mingii, iar bețe, măști, pălării, eșarfe și niciun wc. Nici o terasă n-are toaletă. În mijlocul acestui perimetru, cu bărci cu tot, este un wc. Toți turiștii fac acolo contra 2 lei de persoană.

Lumea Behăia în jurul lacului, în lac cu bărci, copii, moși, babe, bunici, tipe tinere cumva, soare, praf. Lacul Roșu, de fapt, e o promenadă. Vi, te plimbi, îți cerți sau îneci copilul, îți bați nevasta și te întorci acasă cu o grămadă de poze cu care n-ai ce face.

Noi, înapoi la Cochilie. Eram mai grași cu beri, mici, ciulamale, vorbe despre taxe, Cod Fiscal și despre Pas cu Pas. Din nou peste Bicaz până în tabăra noastră. Se chema că am făcut o plimbare babană, mișto.

În Cochilie Mihnea a găsit un gândac, Dan o moară, io un mic tratat de încrucișarea zmeilor, Tina Cumva nu știu ce și asta a fost tot, că se înoptase și am dormit în Cochilie.

A suivre, Denis.

Știri pe scurt

Strâns cu ușa prin mijloace specifice de către polițiști, criminalul Agigea Loretti din com Nisa, județ Franța, a mărturisit: Am intrat și mi-am văzut victimile în apartament. Una era cheală, una nu. Ba avea un păr prea lung, cu niște table în el, cu cercei, șuvițe de macaroane și suluri de bani și asta m-a enervat. I-am tăiat capul ca să-l arăt la copii. Am patru, doi băieți și două fete.

Plouă pe suprafețe întinse. Atât de întinse încât guvernul român a apelat la domnul Gabriel Oprea.

De la TVA de 20% se va ajunge în 20 de ani la TVA de 1%. Dar atunci țara va fi goală.

PUBLICITATE Maria mănâncă mazăre. Lui Marin nu-i place, că-i prea ca la țară. Atunci Maria ia un topor, retează mâna lui Marin și apare sloganul: Numai cu Clorofila dinții se albesc!!!

Partidul Americanilor Muncitori, PAM, cere de la guvern numai pâine neagră. Reporterul nostru, Cătălin Burcea Comeagă este acolo și ia primele declarații de la fața locului: Bună ziua Andreea, Palade, Gâdea, ăia de la B1, Ion Cristoiu, Mugur ciuvică, Bogdan Chireac, Tudor Octavian, Monica Tatoiu și așa mai departe.

În vestul țării mama-i numai una.

PUBLICITATE Maria numără boabele de mazăre. Lipsește una. Ia toporul și-i taie o mână lui Marin. Apare sloganul: Cine fură azi un bob, să-l stăpânească sănătos, dar să nu-l văd io.

Marja de tristețe a românilor este prea mare. Insuportabilă.

SPORT O normativă europeană va face ca panourile de baschet să fie înălțate cu încă șase metri, iar jocul în sine să se desfășoare pe tavan.

VREMEA Cerul e închis până ieri.

Agenția CĂLIMARA