Intre Arcul de Triumf si Sorbona 25.06.2007

Azi am avut treaba la Paris, la fostii nostri tovarasi prieteni chinezi. La ambasada, de’. Asa ca RER, plus metrou, plus metrou encore une fois si iata-ma la poalele Arcului de Triumf, pe Champs Elysees. Ajung la locul cu pricina, dau de o coada lunga cit zidul chinezesc, intreb tovarasa de la ghiseu daca imi trebuie viza pentru Hong Kong (de pe site-ul Ambasadei Chinei la Bucuresti intelesesem ca nu, da’ la cit de prost e scris in romaneste poate ca trebuia sa inteleg taman invers), iar ea imi spune ca da. Asa ca ma asez si eu la coada, dupa ce-am primit confirmarea ca era coada cea buna. Cumva speram ca exista o coada separata si minuscula pentru Hong Kong, fiind ea provincia cu regim special mica si scumpa. Completez formularul pe genunchi, n-am cu ce sa atasez poza, in schimb m-am asigurat de bani lichizi pentru plata vizei, ca asa scria pe internet. Inaintez cite un pas, si tot asa, pas cu pas, se face ora 11 si-un sfert si nu sint inca in fata ghiseului. Coada serpuieste pe mai multe carari despartite de jaloane. Incepe suspansul. Tovarasul care pare ca rupe biletele la intrare anunta ca, peste 40 de minute fix, fiind orele 12, el inchide bufetul pina miine dimineata. Oroare! Stupoare! Rugaciuni spuse in gind si alte tertipuri pentru a combate nesansa. Ma uitam deja cu jind la fericitii muritori care sareau de pe un scaun pe altul, in sala cu ghiseele, apropiindu-se dinspre rindul din spate spre prima banca. Cred ca tovarasele de la ghiseu si-au propus sa depaseasca cincinalul la dosare, atit de repede tratau cererile, un serviciu mai rapid n-am avut nici la americani (ca la panamezi am stat la palavre cu secretara Ileana daca va mai aduceti aminte). Dar fatalitate! Cerberul nostru inchide deja o usa, stringem din dinti si reusim totusi sa ne apropiem de haul lasat de cealalta. Spun „reusim” pentru ca intre timp am fraternizat cu o singaporeza pretioasa care vorbea din virful buzelor, ce fusese depusa la coada de un domn vizibil european si depasit de cincizeci de ani caruia ii spunea papa. El, cerberul, arunca un ochi pe formularele fiecaruia, gineste nefrancezii dupa culoarea pasaportului si alte semne de el stiute, clantane si foarfeca poze si mai ales e grozav de serios. Ca sa scurtez emotiile, spun mai repede decit am prevazut ca am reusit sa intru, sa conving miliardarul popor ca sint doar in tranzit (a fost cam greu) prin minunata si cu regim speciala provincie Hong Kong, lucru pe care de altfel il afirmasem si semnasem in original si in formular. Si mai pe scurt, viza e gata intr-o saptamina.

Fac o paranteza pentru a povesti recuperarea pasaportului cu viza cu tot. Acelasi traseu, aceeasi locatie. Acelasi stres pentru a avea bani lichizi la purtator (conform indicatiilor din formular). Sint deci pe Champs Elysees, ma arunc spre prima serie de bancomate din cale, ca asa e pe ulita asta cu pravalii: bancile au cite trei-patru masini de dat bani la strada, sa nu stea Fiztele lor la coada prea mult. In mod cu totul si cu totul logic si evident, bancomatele de linga magazinul Louis Vuitton erau complet supte, iar coada, care la noi ia nastere in fata bancomatelor in zilele de leafa, se mutase in fata magazinului insusi – daca va amintiti de reportajele de pe la noi despre inaugurarea vreunui magazin care ofera cite un ondulator de par primilor o mie de clienti. Ei, cam asa era si acolo, pentru ca intre timp se daduse liber la solduri, veste care a scos turistii in strada la primele ore ale diminetii. Hoarda de japonezi (las’ca ajung eu iar in Japonia!!!) il lasase pe Baudelaire sa-si vada de odihna vesnica, isi abandonase aparatele de filmat prin boschetii din Versailles si venise la cumparaturi. Inca una: daca trebuie sa luati metroul in Paris, si ar fi anormal sa nu-l luati, evitati statia Chatelet. Cunoscatorii stiu de ce. Mai bine coboriti cu una inainte sau dupa. Eu m-am chinuit 10 minute, adica timp de 2 covoare rulante si vreo 5 scari mai mult sau mai putin rulante ca sa ies din adevaratul purgatoriu. Si inca una mica: dupa o saptamina, cind am facut coada numarul 2 pentru a recupera pasaportul cu viza (33 de euro pentru o intrare si-un sejur de 5 zile), ce vad eu pe geamul de la ghiseu? Pai un anunt mic: e de preferat sa platiti cu card. Si atunci sa nu dai cu virusu’ in site-ul lor?! Dupa ce toata coada a alergat sa gaseasca un bancomat?! Ca francezii au in portofel 10-20 de euro si restu’ carduri. Am inchis paranteza.

Apropiindu-se vertiginos ora 12, o sterg de la ambasada si-ncep sa-mi lipesc ochii de vitrine, ca de-abia de miercuri incep soldurile si oricum nu pe bulevardul asta imi cheltui eu banii de cosnita. Trebuia sa ajung la Sorbona sa-mi recuperez barbatul studios si decid sa ajung acolo pe jos, fiind vreme buna si sanse minime de ploaie (noroc chior). Pe drum agat niste romani turisti (pe bune, chiar au intrat la muzeu), carora n-am stiut sa le confirm ca e mai misto aici decit acasa in Romania. Ei vroiau sa faca si cumparaturi pe linga consum de arta si m-au intrebat foarte sincer daca exista vreun Carrefour (care for, in engleza) prin cartier.

Dupa o ora si zece minute de mars ajung la Panteon. Pe cheiurile Senei dau si peste un scuter abandonat, da’ mi-a fost rusine sa-l recuperez. Dupa ce-am mincat sint lasata de capul meu si esuez in Piata Sorbona, de unde transmit acest reportaj aproape in direct. Cu armonia de cascada in urechi (de la artezienele saltarete din fata si mai ales din spatele meu), fac si eu o mica siesta, ca tot francezul dupa prinz. Pina cind un nene SDF (adica Fara/Sans Domiciliu Fix), cam tuciuriu si cu o bluza de trening de fis roz, ce facea si el siesta intins pe marginea fintinii, cade in apa. Niste turisti dintr-un grup se duc alene sa-l salveze, in timp ce altii, din acelasi grup, se hlizesc si fac poze. In caz ca va intrebati, eu scriu. Odata scos din apa, alti cetateni se apropie de el sa-i dea binete, un om de bine cheama pompierii care, culmea, vin, isi pun manusi chirurgicale, desfac un scaun rulant pliant, il aseaza pe homeless (sau nu) si pleaca. Salvatul zimbeste tuturor in mod echitabil si face semne de la revedere.

Asta imi aduce aminte de mine la Bucuresti, acum vreo 6 ani. Vazind eu o persoana cu semnalmente de cersetoare intinsa pe jos, direct pe trotuar, undeva pe linga Universitate, si neavind ce face in pauza de masa, sun la Salvare. De unde mi se spune ca da, stim de persoana respectiva, am mai salvat-o azi o data, asta e placerea ei, sa deranjeze lumea, sa nu ne mai sunati, ca avem treburi mai importante, dupa care trintit telefon nas.

Acum, inainte sa inchei, asa avea chef sa-i scot putin pe romanii aia din Luvru si sa le povestesc si lor care-i diferenta dintre noi si ei.

De-a coasta, din Normandia in Bretania

Marti 26.06.

Gata, am luat vacanta! Am aruncat in portbagaj o geanta cu haine si un rucsac in care am pus calculatorul (amanunt important). Cu toata pinzele sus spre Rouen, la un prieten care are casa la tara, da’ pe malul Senei, o gradina imensa si carti de tarot. Baietii vorbesc despre politica, acum ca Franta are un nou presedinte cu vocatie de Mesia numaru’ 2. Ploua cu si fara soare, e cam racoare asa ca seara ne regalam cu un foculet in semineu.

Miercuri 27.06

Am plecat la plimbare pe coasta normanda, cu dorinta de a vedea oceanul si minunatele statiuni ce se aliniaza la malul sau. Incepem cu Allouville, unde mai traieste inca un stejar ce are frumoasa virsta (aproximativa) de 1200 de ani.

Ajungem apoi la Fecamp, port la Atlantic, fugim spre far cu umbrelele date peste cap si pantalonii fleasca. Nici nu stiu daca a meritat, la cit de uzi am fost dupa. Aparatul de fotografiat a intrat si el la apa. Ne uscam intr-un magazin cu specific marin, dar marfurile cu pret redus tot scumpe sint, asa ca prima zi de solduri nu se incheie cu tranzactii spectaculoase. Pina sa ajungem la Etretat (alta statiune celebra, mai ales prin coastele sale si prin „poarta” pe care marea a sapat-o), am tot timpul sa admir peisajul – mirific am scris eu in notite. Pai e o Transilvanie cu iesire la mare, cu drumuri serpuind printre dealuri impadurite, sosele perfecte pina si in catunele cu 4 case (cu apa curenta si gaze la aragaz bien entendu), creste pe care pasc vaci fara frica de inaltime si de mare, care le pindeste pitita dupa reflux.

Cum spuneam, de azi s-a dat drumul la solduri, vinzatorii intra in sut cu moralul la pamint, patronii isi freaca miinile de bucurie. In orase, pe masutele insirate pe trotuare vezi, in loc de mincare, o salata minimalista si pungi cu haine, pantofi, parfumuri. Metrourile, autobuzele si navetele abunda de saci de rafie cu fermoare care crapa... A, ma scuzati, am confundat cu tramvaiul 21 dinspre Europa - Dragonul Rosu.

Joi 28.06

Pornim spre Mont Saint Michel, unul din punctele de atractie maxima ale Frantei, pe linga castelele de pe valea Loarei si Notre Dame din Paris. Strazile sint inundate de turisti care privesc cu jind vitrinele magazinelor de suveniruri si meniurile restaurantelor afisate la intrare. In mod curios, privirea lor se inalta rareori mai sus de firma cocotata pe magazin, desi noi credem ca ar trebui sa fie mai interesata de arhitectura multiseculara a cetatii. In fine, las circoteala la o parte, inot printre japonezi si ajung in virf, la intrarea in manastire. Manastirea e fortificata, fiind la un moment dat bastion militar, de ea au dat piept englezii care si-au luat teapa si tot aici a functionat si o inchisoare.

La mare cautare sint biscuitii locali, iar felul de mincare celebru este omleta de la Mere Poulard (fosta hangita de treaba a devenit un lant de restaurante foarte scumpe). Inecati fiind de consumatorii de arta mediavala, reusim sa ne salvam fara sa vizitam pintecele cetatii si inainte de a incepe ploaia. Cautam un supermarchet sa ne aprovizionam cu materie prima pentru sanvisuri, luam si cola bretona (mai putin acidulata si mai dulce decit coca cola). Dupa ce mincam ne continuam drumul spre Brest.

Nu ajungem chiar pina acolo, ne oprim sa ne cazam intr-o pensiune inainte de Hopital Camfrout. O casa veche, cu miros de vechi, gospodarita de un domn de o virsta inaintata si incerta, avind aerul unui valet din alte timpuri si usor ticnit. A doua zi, cind a schimbat prosoapele, mi-a confiscat prosopul adus de-acasa si mi l-a eliberat abia dupa ce i-am prezentat semnalmentele si semnele particulare. Mincam la Le Faou – se pronunta ca „fou” (nebun), cu vedere la ocean, exact acolo unde apa a sapat un canal in uscat. Barcile sint impotmolite, asteptind mareea, dar nu conteaza, tot miroase a mare si sint impresionata de podul care marcheaza sfirsitul oceanului (aici se varsa un riulet). Mincam galete (o foaie de clatita din faina speciala cu diverse umpluturi) si clatite si bem cidru, specific regional, de’. Pina vine mincarea ne informam din brosurelele si revistele puse la dispozitie si aflam ca aceasta localitate a fost pastorita cindva de cunostinta mea mai veche, Richelieu, si ca la inceputul secolului XX era inca interzisa colectarea viermilor de pe jos!!!

Vineri 29.06

Ajungem la capitala departamentului Finistere: Brest. Eu am liber de la voda sa ma infrupt in solduri si sa-mi fac o impresie artistica despre urbe. Punctul 2 e rezolvat rapid: totul e cenusiu, nu poti sa ai pretentii de la un oras refacut in intregime dupa al doilea razboi mondial! Singurele vestigii ale fostei civilizatii sint reprezentate de castel si de turnul Tanguy.

Vizitez castelul care e Muzeu de Marina in acelasi timp – asta in pauza de masa a francezilor, dupa care dau iama pe strada Siam, indicata in ghid ca fiind centrul comercial. Intr-un final, plecam din oras cu portbagajul pe jumatate plin, pentru ca am descoperit un magazin de haine militare la pret redus, unde, de necrezut, erau chiar si lucruri pentru mine! Daca ajungeti la Brest, mergeti in zona portului comercial si dati de el.

Fiind aproape seara ne indreptam spre peninsula Crozot unde speram sa fie macar la fel de bine ca la Brest - aici practic nu a plouat si am avut parte de soare. Fatalitate! Ploua cu galeata pe alocuri. Ajungem la capatul pamintului, cum am descris eu locul instanteu. Capatul pamintului si al Europei. O limba de pamint si mai ales de piatra. Sub ploaie si sub ochii mirati ai unui pescarus, inaintam spre marginea coastei. Dedesubt: marea lacoma. Cit puteam sa vad, nu mai mult de 100 de metri, citeva stinci bosumflate. In virful crestei, o cruce uriasa – bretonii sint mai catolici decit papa. Capatul lumii, ploaia care proteja solitudinea stincilor, alungind vizitatorii nepoftiti, un pescarus neprietenos si vizibil deranjat si noi. Singurii muritori in trecere prin eternitate.

Dupa care ne-am intors la galetele noastre si la far(z) – o prajitura rezultata din incrucisarea unei budinci cu crema de zahar ars si, din loc in loc, cu cite o pruna - martora a reusitei. Cred ca am ajuns la saturatie in ceea ce priveste galetele si clatitele.

Continuam broderia in jurul oceanului, asa e coasta bretona. Sate cu rang de statiuni, cam ca Eforiile noastre, singura diferenta fiind bisericile, toate construite de prin secolul XII incoace. De prin 1200 era si casa la care cascasem noi gura in Le Faou.

Simbata 30.06

Recuperez prosopul, fac ultimele poze si plecam, cu torentiala cu tot, spre Quimper. Primul popas dupa parkingul subteran il facem intr-o librarie prezenta si in ghid. Aici dam peste rafturi intregi despre Bretania si limba bretona, care nu ne intereseaza. Vizitam Muzeul departamental breton si mincam scoici (a inteles toata lumea ca ne saturasem de galete et comp). Dupa ce intram si in catedrala, unde am aprins o luminare, ca tot crestinul, ne recuperam masina pentru care platim 2 euro (pentru 4 ore de parcare e chiar ieftin) si cautam iesirea spre Rennes, capitala departamentului Ille-et-Vilaine.

Ajungem la destinatie, un sat special despre care am citit eu in ghid: Becherel. Seamana cu numele faimoasei colectii Bescherelle (cunoscatorii de franceza stiu de ce), deci e ceva cu multe carti... sinteti pe aproape... e vorba de a treia capitala europeana a cartii! Asta e satul ca are cel mai mare numar de librarii pe cap de cititor. Si cum a doua zi era duminica 1 iulie, iar in prima duminica a lunii are loc un tirg de carti, am vrut neaparat sa fim aici. Doar ca era cam greu sa gasim ceva, avind in vedere densitatea de castele si de nunti pe kilometrul patrat. Nu mai insist, am gasit un hotel Formula 1 aproape de Rennes, eram practic in zona comerciala a periferiei orasului.

Duminica 01.07

Mergem de dimineata la Becherel. Cerul e innorat iar satul suspect de linistit. Nu tu invazie de turisti, parcarea practic goala, daca nu punem la socoteala masinile locale. Incepem sa credem ca ghidul ne-a mintit, eu ma gindesc la scrisori de razbunare parfumate cu verde de Paris. Adica ne-am chinuit degeaba, ne-am invirtit degeaba in jurul cozii dupa un hotel, o pensiune, o rulota, orice in care se putea dormi?? Ca de gasit am gasit, insa ori nu era nimeni la receptie (meci? deranjament stomacal?), ori erau camerele ocupate pe motiv de nunti. Ca panourile lor fie duc spre nicaieri (ne-am mai invirtit noi un sfert de ora intr-un oras ca sa gasim un supermarket indicat prima la stinga, iar mai departe al treilea semafor la dreapta), fie lipsesc (sate care nu stiu cind se termina sau cind incep). In Bretania panourile sint bilingve, in franceza si bretona, iar 70% din numele localitatilor fie incep cu litera K, fie contin k in interiorul numelui. Multe dintre localitati, cu sau fara K-k, sint „de caracter”, ca brinza sau ca vinul.

Bon, deci sintem la Becherel. Vinzatorii incep sa-si intinda tarabele. Sintem practic primii cumparatori, putem sa inhatam trufandalele, sa facem prima alegere, sa punem carti deoparte... Dupa o prima estimare dam fuga la supermarket unde e un bancomat, ca ne trebuie malai. La plecare sintem mai grei cu vreo 10 kilo, echivalentul a 40 de carti, mai usori cu 160 de euro (o afacere, la cit de scumpe sint cartile aici), da’ per total mai fericiti.

Usor plouati, dar insistind in a ne pastra starea zen, in ciuda portbagajului ghiftuit si a conturilor anorexice, pornim spre Paris, prin Vannes (nici o impresie). De la Laval intram pe autostrada ca sa ajungem la Chartres, adica 9,50 euro pentru 107 km, dezgustator. La Chartres facem un popas pentru a vizita catedrala. O catedrala despre care nu stiam mare lucru, ne chinuiam sa ne amintim de ce era atit de celebra. E drept ca e mare, nu prezinta japonezi, sint semne ca pe locul respectiv ar fi fost o catedrala prin secolul al 4-lea, are un grup statuar imens inauntru – un soi de biserica in biserica si, in plus, in ziua respectiva gazduia un concert de orga degraba adormitor.

Dar noi nu aveam timp nici macar de somn, caci mai erau niste kilometri buni pina la Paris, unde am ajuns pe soare. C-asa-s legile lui Murphy: soarele vine, obligatoriu, dupa ce se termina vacanta.