Angela Similea a pus, din exterior de pe strada Dr Felix, o sticlă de uiski pe pervaz. Ca să-și anunțe sosirea. Până la intrarea în apartamentul lui Toca erau trei metri. Adică treij de secunde. Când a intrat solista sticla era goală. O băuserăm noi, Toca, eu, Dan Peligrad, Ienceg, Celea, Parhon, Dudu, Valeria, Mărăscu, Lia și așa mai departe că eram mulți. Era ziua lui Toca. Vânzoleală mare, adică Eric Burdon, Rolling, Winter, Peter Hamill, Rita Pavone, Dylan și alții. Halva, alcool. Toca ne-a făcut semn mie și lui Peligrad. Zice: hai la mare! Acum? Da, avem trenul de miezul nopții care la cinci dimineața este în Mangalia. De-acolo luăm trăsura până în 2 Mai. Și petrecerea? Las-o!! E Valeria. La șase dimineața eram la Nina Cassian în poartă. Tipa nu se sculase, dar ne aștepta Jorj Voicu. Ne-a transmis cele mai proaspete știri: Pe Lenuța, Elena Ceaușescu, o doare lindicul, că n-a mai umblat nimeni de mult la el. I s-a umflat. A pus pe niște academicieni s-o scarpine și curgea tot din ea. Odată ce aflasem atâtea noutăți, ne-am despărțit. Eu cu Toca stăteam la Mița, Peligrad pe strada a doua, cumva lângă Affet. Ne vedem mai târziu. Da, la Dobrogean. Eu și Toca n-am dormit. Pe verandă ne aștepta déjà Țucu Parhon cu un lighean uriaș plin cu pește viu. Trebuie mâncat, a zis Țucu salivând după o ciorbă. Am sculat-o pe Mița, a făcut tot peștele. Seara la foc cânta Nicu Vladimir. Iar Toca a constatat că ne era foame. M-am dus cu Mircea Mahală într-o curte de pe plajă, care știam că are curcani. Am luat unul, că nu bătea niciun bec, l-am jumulit la foc și l-am mâncat. O bunătate. Era o noapte magnifică: curcan și Nicu Vladimir. Și o patrulă de grăniceri, care ne anunțau că focul se poate vedea și de la turci și poate ne invadează. Ne-am cărat. Ne-am dus la Casa Pictată unde Mimi Caragiu cânta în fiecare seară la pian. I-l cărase Tom Caragiu la 2 Mai. Tudor Mărăscu mi-a făcut semn. M-am dus după el într-o cameră de pe verandă. A nu știm cui. Acolo erau vreo cinci zeci de viniluri. Cum le luăm? Așa că serata lui Mimi s-a terminat pentru noi cărând discurile la plajă. În capul nostru era să le îngropăm în dreptul școlii și să le luam altă dată. Că Tudor abia-și luase mașină. Nu le-am mai găsit niciodată. Așa au trecut vreo două săptămâni iar eu și Toca nu ajunsesem încă la mare. Era în fundul curții cum ar veni. Trebuia doar să treci printre roșiile, vinetele și ceapa Miței. N-am fost în stare, așa că ne-am întors la București. Erau anii 80, ani în care puteai să faci orice. d.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: