Seara ieșeam prin oraș. Prin orașul New York. Treceam mai întâi prin Central Park, unde încă mai răsunau acordurile Rolling Stones. Ne uitam din castelul parcului. Mica scenă din fața lacului i-ar fi putut găzdui nu numai pe Stone-și, ci și pe Maria Tănase sau Margareta Pâslaru. N-a fost așa, după cum bine știm. Treceam prin fața blocurilor Trump și ne duceam la Guggenheim. 20 de dolari biletul. Luca era student, nu plătea nimic. În anul ăsta, 2007, Museul găzduia personala chinezului Cai Guo-Qiang și era vorba în ea de zeci de automobile Chevrolet agățate în tavan. Aveam și eu un Chevrolet la București și imediat am făcut legătura. Da, pluteau parcă. Agățate la diverse înălțimi, Chevy-urile imaginau mașina viitorului. Umpleau spațiul cu tehnologie. Aveam să aflăm că multe din proiectele lui Cai, chinez stabilit la New York, erau despre Univers, despre oamenii care vor cuceri spațiul cu tot ce au: mașini, roboți, mămăligă sau flori. Spațiul sălii era copleșitor.
Să vezi atâtea mașini înșirate de la trei zeci de metri până-n podea nu e de fiecare zi. Am stat o vreme. Apoi, ne-am dus în Soho să-mi iau niște teniși verzi. Cartier comercial. Plin de cârciumi și gagici. Negre, albastre, albe. Numai neon. Magazinul Unirea ar fi o minciună acolo. Așa că, ca să nu fim mințiți până la capăt, ne-am dus la un restaurant rusesc. Plin de samovare. Lumină foarte plăcută, muzică la fel. Să luăm niște icre, niște plăcinte rusești ceva blinele cu varză și vodcă. Am început cu o carafă de un litru de vodcă. Apoi, a venit Mircea Popa, prietenul meu din România, și am mai luat una. În lumina nopții, New Yorkul pare un oraș extraterestru. Avangardist, așa cum își imagina Cai. Vechi, cum își imaginează românii care vor viză. Confortabil, estetic, plin de viață. De viața Planetei. Apoi, ne-am retras spre Queens unde stăteam. Abia acolo ne-am dat seama că e dimineață. După mașinile cu înghețată ale mexicanilor. Le făceai semn și opreau sub balconul sau la ușa ta. De care doriți? Păi, două cu portocale, trei cu fistic, una cu busuioac, ciocolată ceva, alune, cacao, trandafiri și te trezeai cu o găleată plină în brațe. Nu haleai găleata, o dădeai la pisici. Pisicile vecinului nostru, un țăran din Nebraska. Nu fusese niciodată la New York. Emigrase din județul lui ca să facă cinematografie. Fusese angajat din prima la o firmă care punea cabluri electrice în platoul de filmare. De aici până la a fi Deniro nu e decât un pas. d.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: