TINA CUMVA

FOTO, Denis Dinulescu.

LA MULȚI ANI!, Tina.

TOCA , ep 4

Bal mascat la Peligrad.

Azi e ziua lui Toca și Mița face ciolan cu fasole. Nu mergem la mare că trebuie s-o ajutăm. Valeria, soața lui Toca, numără boabele de fasole, douășicinci, șaizeci, patrusute, Cristina, soața lui Denis, taie roșii, Mița alege de prin curte un ciolan. Are atâtea animale că poa să ia de la un curcan, porc sau o veverită, una care trecea câteodată prin curte ca să afle ce face boema Bucureștiului. De ceva vreme Toca aduce muzică pe verandă. Ascultăm Velvet Underground și Grandfunk Railroad. Nu prea este pe gustul fetelor din bucătrie așa că schimbăm cu Jetrho Tull. Și ăsta-i cam greu, dar merge. Mița nu-nțelege nimic din muzica noastră, dar nu pune întrebări. Mânuiește un fund catgoric, umple o oală cu apă, o vișină cade în rântaș, zece cepe, Colceag apărut de nu se știe unde, Mărăscu cu o sticlă de vodcă, Lia ca să crape zorelele de pe terasă, Margot. Că la mulți ani!!! Da, da, la mulți ani. Dana Dogaru zice să facem ceva de ziua lui Toca la care să participe tot satul. O manifestație cu Jos Ceaușescu zice Jorj. Un Maraton de la Vamă la 2 Mai cu La mulți ani Toca. Cine ajunge primul ia oala cu fasole. Toca a zis să facem Balul Pijamalelor. Perfect. Fiecare avea sarcina să facă reclamă prin sat, la plajă, ca să vie toată lumea. Mița s-a oferit să facă cea mai mare oală de macaroane din lume, cu care să tratăm oaspeții.

Dana Dogaru, goală, s-a suit pe capota mașinii lui Colceag și a înconjurat satul de câteva ori strigând: bal, mare bal, la Mița. Fiecare vine în pijama. Era greu de îndeplinit a două propoziție, pentru că nimeni nu venea la 2 Mai cu pijama. Io m-am dus la nudiști, sub tunuri, și ignorând semnele de rău ale militarilor de la tunurile care păzesc România, am promovat materialul cu Bal la Toca. Din corturi, la pielea goală apăreau cehi, polonezi, români interesați. Venim. Io mi-am continuat călătoria de promovare spre soare răsare. Am ajuns în Georgia. Aici era o manifestație gay, de-acolo am plecat în Turmenistan, în Nepal, unde o oaie românească cucerea Hymalaia, am ajuns în India unde se tăia capul cuiva, în Cambodgia unde kmerii roșii mi-au zis că nu poa să vină și când să trec în State via Australia mi-am adu aminte că n-am pașaport. Cristina a zis că să încropim niște pijamale din ceva. A mai zis că să ne dăm cu mult odicolon, ca să părem necunoscți. Sau să ne punem pălării ciudate. Că adică noi pe post de pijama aveam pălării. Era mai sexy, mai elegant, mai sentimental.

Curtea Miței s-a umplut de lume instant pe la orele 8. Coafuri de aur, bărbi de plastic, pijamale roz, bleu, negre, cele mai multe gagici cu sânii goi, zmei din Bulgaria, barcagii din Guatemala, nigerieni nu știm de unde, ruși veniți de la război, fiecare cu pijamale înflorate, verzi, rupte între picioare, ude. Orele erau deja bufnițești, sutele de sticle de vodcă treceau din mână în mână, macaroanele Miței puse pe masa de sub vișin se terminaseră. Se mai dansa ceva. Erau Beatles, Creedence care mergeau și nu mergeau. Am pus io Jhonny Winter și s-a mai animat lumea. Râgâieli ceva, Jorj ne-a dat ca sigură chestia că Leana își va pierde chiloții și va umbla cu pizda goală prin CC. Cu flocii zgâriind marmura. Apăruse soarele. Mița culegea pijamalele aruncate prin curte, Marin își umpluse roaba cu roșii, fetele Miței pregăteau materia pentru nu știm ce școală. Iar noi ne-am culcat. Am tras perdelele.

D.

PS Aceste 4 materiale numite Toca sunt parte din volumul de proză ONCE UPON A TIME IN 2 MAI, și le-am publicat de comemorarea lui Toca, care atăzi ar fi îmmplinit 74 de ani.

TOCA, ep 3

Francois Pamfil

Ion Lemnaru trecea cu barca lui gonflabilă spre mare. Pescuia zilnic nu știu ce. Succes, Ioane! Bă, Denis, mersi! E liniștită. Ca vodca mea. Căram o sticlă de vodcă spre Francois. Mă aștepta la cafea. Francois a luat sticla de vodcă, a rotit-o de câteva ori până ce paiul a luat o poziție normală și-a zis: Lucrurile sunt frumoase în sine, nu felul în care sunt spuse. Am deschis sticla. Era Zubrowka. Cafea? Păi, n-am. Era o tanti aici în curte care făcea, dar acum lipsește, e doar lipoveanul ăla gras de-acolo. De gard un lipovean cu aripile roșii de-atâta băutură. Curtea era un fel de pazzio. O sută de metri pătrați înconjurați de o verandă pictată cu flori. Zice Francois: există două feluri de oameni: văzători și tăcuți pe de-o parte, orbi și văzători pe de alta. Tu ești din prima categorie. Față de killer, sarcasm, ironie care mă-nebunește, umor elegant. Altfel, crede-mă, n-ai fi credibil. Toca-i la fel. Dacă nu s-ar comporta atât de original, dacă n-ar pizdui în dreapta și-n stânga n-ar fi credibile nici spectacolele lui. Și nici umorul lui special. Voi semănați. Dali și-a dat primul seama de credibilitate: dacă el nu semăna, nu se comporta ca opera lui devenea necredibil. Mai am vodcă, stai liniștit. Poate viu și io până în 2 Mai, ca să vorbesc cu Toca de Moliere. Ăla al lui Bulgakov. Auz că vrea să-l pună la Bulandra. Să facem o gustare, dar din ce? Era foarte cald. Nici vorbă să mergem la mare. Aveam atâtea pe cap. Și nu era nici 12. De la mare se auzeau peștii lui Lemnaru. Sau poate era nevastă-sa. Nu auzeam bine. Cerul cumva, o pisică.

Am ajuns la Peligrad care asculta muzică franceză, ceva Adamo. Cam straniu în locul ăsta. Stătea pe a doua uliță a satului. Pe la șase eram deja bine făcuți. Io, el Pușa și Cristina. Apoi i-a bubuit nu știu cui ideea: să ne mascăm în arabi și să năvălim la Dobrogeanu. Pluralul a fost imposibil, pentru că n-au ajuns țoale, bărbi și mustăți decât pentru mine. Bocanci mari, negri. Rațele din curte s-au speriat. Fata gazdei a născut instant când m-a văzut. Râdeam, râdeam. Cei care dinamitau pentru viitorul port au oprit bombele. Arătam excelent. Jurai că acum aterizasem din Dubai. Hai, să-l luăm și pe Toca. Am trecut pe la Jorj Voicu. Nu era. Plecase cu Nina Cassian la Mangalia. Deci n-aveam alai. Nici Toca n-a ieșit de pe veranda Miței. Behăia la o sticlă cu Țucu Parhon. Între ei un lighean uriaș cu un pește viu. Din Mangalia. Ne-am adus aminte de Lemnaru, dar era prea târziu. Am luat-o în patru spre Dobrogeanu. Lumea de pe stradă scădea în înălțime când ne vedea. Arabul cu gagicile. Io aveam ochelari opaci, cineva mă ținea de mână. Vorbeam în arabă, făcând gesturi elegante de sub cearceaful cu care eram învelit. Nu m-a recunoscut absolut nimeni. Aveam deci unu zero. Așteptam acum reacția celor din restaurant.

Dobrogeanu plin ca de obicei. Am intrat, s-a lăsat liniște. Un ospătar a scăpat o tavă cu mămăligă. De la o masă, m-a strigat un individ, era Francois. Bă, Denis, ai chibritul la tine? Vraja se stricase și cum singura masă libera era a lui Francios ne-am așezat la ea. I-am dat un chibrit. Trebuia să vii la mine să te fac, a zis Francois, ești recognoscibil. Noi tăceam. Zumzetul din cârciumă se reluase. Zum, zum, zum!! N-am găsi un chibrit în toată Vama, de-asta am ieșit. Am cumpărat cu chiu cu vai unul, ăsta, și era ars. Îți închipui? Cum au făcut ăștia scenografia unui restaurant fără chibrituri? Scenografia e un conflict între spectacolul vizual și cel mobil. Ori, futu-l de chibrit, el este mobil, îl cumperi, te cari, îți dai foc, treaba ta. Ce bem?

A intrat Nina Casssian. Francois, Denis, veniți mai târziu la masa mea. Am poezii noi. Așa am făcut. Pe la miezul nopții ne-am mutat la masa ei. Nina se îmbătase și spunea poezii. Mișto. S-a suit pe masă și a continuat. Noi ne uitam sub fustele ei. N-avea chiloți. Așa că am băut mai departe până în zori. Da, până în zori. Când am ieșit, trecea Lemnaru cu barca gonflabilă. Succes, Ioane!! Bă, Francois, bă, Denis, mersi!

D.

Nihil sine partidul

Mulțumiri din inimă partidului, angajamente solemne de a nu precupeți nici un efort, operele complete ale tovarăşului preşedinte, loc de onoare în librării pentru unchiul Marx?!

Pentru mine déjà vu, pentru chinezi e tot realitate.

TOCA, ep 2

Toca și Denis, anii 70. Foto, Valeria Reschner.

Mă duc la poștă să-mi pun vederea. Vin și io că după aia mergem la Casa Pictată unde au venit aseară Toma și Mimi Caragiu. Cu un camion i-a adus lui Mimi o pianină, cântăm, dansăm, vin niște blonde. Dar ce-i cu vederile tale, de câte ori mergem undeva pui câte una, două la poștă? Sunt scrise de secretara lui tata, chestii de genul ăsta, tată am ajuns, la 2 Mai e bine, e mișto, bani mai am, și tata mi le dă de câte ori plec undeva ca să știe de mine. Hai!

De pe strada Poștei am făcut la stânga apoi prima la dreapta. Casa pictată era de fapt o casă cu un fel de curte interioară în mijlocul căreia trona o fântănă secată, dar ai cărei pereți erau pictate niște prostii violent colorate care se vedeau de pe toată strada. Curtea era plină: francezi, englezi, noi, mai mulți doimaiști. Mimi cânta muzică franceză. Ceva France Gall, aveam impresia. Ceva Polnarreff sau Dutronc. Ceva ce numai ea știa, dar lumea bea vârtos și asculta. M-a chemat Tudor Mărăscu în camera lui Mimi. Mi-a arătat vreo zece viniluri. Le ai? Nu, am zis. Le luăm c-o să-ți trebuiască la București. Așa era, devenisem unul din cei mai tari colecționari de discuri din urbe. După mine mai erau doar Moțu Pittiș și Dion. Se întunecase și ne-a fost ușor să ieșim cu ele din curte. Unde să le pitim? Și Tudor are ideea genială: să le ascundem în fața taberei de copii.

Așa am și făcut. Am săpat o groapă în nisip, am pus discurile, apoi niște semne de recunoaștere. Ne-am întors la petrecere. Nimeni nu observase nimic. Lumea era din ce în ce mai multă și mai beată. Cei care nu încăpuseră în curte, dansau și se giugiuleau pe cele două străzi care porneau din fața casei. Ne-a fost greu să credem că Toma plecase. Și-a lăsat femeia aici și s-a întors instant la București. Că filma una alta.

Mița ne certa că ne pierdem nopțile. Că nu ne odihnim. Păi, de ce mai venim la mare? Ploua de două săptămâni și sticlele goale de vodcă de pe veranda ei inundau satul. Hai la București. Hai! Mai întâi să luăm discurile de-acolo. Nimeni n-a zis nimic după petrecere așa că e-n regulă. Am săpat și zgârmat totă plaja din fața școlii. Nu le-am găsit. Nu le-am mai găsit niciodată. Nici acum, la aproape 50 de ani de la întâmplare nu-mi pot da seama cum au dispărut.

Trenul taca, taca, taca până la București. Aici am mai băut o vodcă în Dr Felix și ne-a despărțit. Stătusem o lună. Era destul.

D.