TOȚI ARE DREPTATE

1. Domnul Iohannis a decis înființarea unui grup de lucru privind combaterea schimbărilor climatice. Grupul, adică savanți români și străini, va avea un termometru uriaș cu care va lua temperaturile în diverse locuri și situații din România. De exemplu temperatura din jurul weceului din fundul curții. Sau schimbarea climatică din apartamentele românilor care nu au căldură. Sau schimbarea temperaturii românilor care au pensii sub două mii de lei chiar și după măririle din 2022. Cum se va lupta împotriva acestor grave schimbări climatice? Păi, se va lupta doar pe media sub formă de știri: Nu ieșiți astăzi să vă căcați în fundul curții că-s trei grade sub zero. Și așa mai departe până la apariția editorială a unui volum intitulat Termometrul din Fundul Curții semnat de Klaus Iohannis. 2. Plictisitorii domni Cristian Diaconescu, Dacian Cioloș și Nicolae Ciucă ne sunt vârâți în ochi pe media cu știri fabricate de băieții care o dețin: Ciucă sanchi semnează numirile unor secretari de stat, dintre care ăla de la cultură e Mădălin Voicu, Diaconescu sanchi zice că regiunea Mării Negre va trebui testată în vederea redefinirii cumva ceva cu Rusia iar Cioloș bate câmpii cum nu e el de aord cu pensiile speciale sau e de acord că nu se-nțelege ce spune și de ce mai ales că are și el pensie d-asta. 3. Angela Similea și-a protejat numele la OSIM. Nu mai ai voie să-i pronunți numele decât în șoaptă pe la weceul din fundul curții iar dacă faci vreo afacere să-i dai banul ca să poți confecționa chiloți Angela Similea, smântână Angela Similea, borș Angela, calculatoare Similea și așa mai departe. 4. Revoluția din Kazahstan a luat-o razna. În curând ea va fi transmisă pe teveul național iar doi eroi naționali, un actor și-un poet locali îi vor proclama izbânda. Apoi, la conducerea Kazahstanului va fi emanat un Iliescu local adus de trupele sovietice. Dar de unde știm noi toate asta? 5. În 15 ani de UE ne-au intrat în țară vreo 60 de mld euro. Alte 60 tot împrumutăm prin prim miniștri noștri gen Cîțu. Vreo câteva mld bune trimit acasă românii din străinătate. Cu banii ăștia, pentru că se iscă niscai întrebări, s-au asfaltat wc-urile din fundul curții, s-au construit spitale pe toate străzile, s-au dat tablete lu’ toți elevii chiar dacă nu au internet, s-au mărit pensiile cu șase lei, s-a făcut autostrada București Brașov, s-a înființat utilul Minister al Familiei, Laura Koveși restituie la popor averi ilegale, s-a dat mult la Horeca, s-a dat mult la spitale private, a fost trimit Rareș Bogdan la Bruxelles, i s-au plătit lui Iohannis drepturile de autor pentru scrieri, sunt plătite partidele care luptă pentru bunăstarea noastră, că restu-s minciuni. Da, minciuni. 6. Filme românești la TVR 1: Columna, Frații Jderi și Luna de miere, toate având același numitor comun: sunt foarte proaste. Ba aflăm că Luna de miere este premiat la Sarajevo în 2018. Interesant Sarajevo ăsta care tot dă premii filmelor românești foarte proaste. Amintim că aici a mai luat premiu și Portret al Luptătorului la Tinerețe al lui Ticu Popescu care nu poate fi privit cu ochiul liber. Tragem concluzia că juriul de la Sarajevo este format din Margareta Irina Nistor. Cea care se ascundea până în 89 de securitatea lui Ceaușescu traducând filme la dvd. Altfel cum? 7. HOROSCOP. Nativii vor lua un termometru de la Grupul de Climă al lui Iohannis și vor umbla cu el prin icr-urile românești din străinătate luându-le pulsul. Pulsul e zero și retrograd. 8. În România s-au vândut în 2021 2,4 milioane de cărți. Majoritatea în București și Ilfov iar deloc în Teleroman și Covasna. Autorul cel mai vândut este Ioana Chicet Macoveiciuc cu povești pentru copii gen Eric și Ema vă spun noapte bună, Eric și Ema vă spun poftă mare, Prințesa Urbană și Eric merge la grădiniță. Pe locul doi sunt numai cărți de dezvoltare personală gen Vindecarea Copilului Interior sau Când Corpul spune Nu. Concluzia vine de la sine: Românul a rămas la mintea copilului și se dezvoltă personal ca să-l voteze continuu pe Ion Iliescu a cărei zi e chiar azi. 9. Institutul Levant al lui Emil Ctinescu produce de azi Levănțică. Multă. Care va merge la export aducând astfe bani grei țării. Ca să nu se mai spună că Institutul toacă banii noștri degeaba. 10. CFR Călători lansează oferta numită Trenurile Zăpezii. Nu numai pe Valea Prahovei ci și de colo până colo. Posibil ca ele să circule ca autostrăzile lui Grindeanu. Adică deloc. 11. Angela Similea nu ne spune dacă, după OSIM, mai avem voie să cântăm melodia Tangoul care-i aparține. Până vom afla, o vom cânta aici: Tangoul de de muuuuuuulllllttttt, tangou de deeeeee muuuuuult și așa mai departe că tare proastă mai e. 12. Avem câțiva Ioni dragi, Ganea, Vodă Cel Cumplit, Mirea, Crăciunescu, Bucur, Costea și Viștea cărora le urăm LA MULȚI ANI!

CINE N-ARE BĂTRÂNI SĂ-ȘI CUMPERE

Dacă tot nu mergem la școală mama îmi spune mie și soră-mii, reluând o discuție mai veche în care era vorba că cine n-are bătrâni să-și cumpere, că să ne ducem la târg să ne cumpărăm bătrâni. Duminica asta care a trecut. Ne-a dat și câte opt lei de căciulă și ne-a spus că cine vine acasă cu cel mai mișto bătrân o va avea pe vecina noastră de nevastă care are cinci ani. Și jumate din împărăție care la vecina noastră însemna o amărâtă de Dacie Logan veche de cinșpe ani. Mă rog. Am plecat amândoi de dimineață la Târgul de Babalâci din Colentina pe marginea lacului. Cine nu era cumpărat era azvârlit în apele murdare în care se spălau covoare și mașini ca luptă pentru protejarea mediului. Erau niște tejghele așa nu prea înalte pe care erau înșirați toți bătrânii de vânzare din București. Ba erau și din provincie că pe unele tejghele scria când Argeș când Constanța când Cluj și așa. Eu m-am oprit în dreptul unui bătrân din lemn de fag cu turban și cam colorat, foto. Era înalt cu perciuni și barbă și auzea bine că l-am întrebat dacă a văzut Casa Gucci că eu nu voiam un moș prost necinefil. Ne-am dus amândoi după aia la o cafea în intersecție acolo. El a băut și-un litru de vin, a mâncat și un kil de jumări de gâscă și cam atât că atât îmi permiteam de ăia opt lei. Avusese o viață aventuroasă: Luptase în Vietnam, în Congo, cucerise Everestul și avusese șaisprezece neveste. Cu aia de la noi din bloc vecina noastră șaptesprezece. După ce a mâncat bine de tot a început să cânte. Cât era el din lemn de fag se unduia ca o nuia pe baltă și făcea valuri care se propagau până în stația lui 21 care ducea lumea la slujbe. Eram bucuros. Găsisem bătrânul care îmi lipsea. Am făcut actele și l-am dus acasă. Mama dac’-a văzut că e de fag adică din esență tare l-a pus de decor lângă frigider. Dar noaptea când mama se odihnea sau nu-ș ce făcea moșul se ducea la vecina de cinci ani. Azi așa mâine așa. A urmat nuntă mare pe hol acolo cu cozonac și friptane și au făcut nouă copii care mai de care. Apoi au divorțat și babalâcul s-a întors la târg ca să înceapă o viață nouă. Așa a fost, el voia să înceapă o viață nouă cred că alături de soră-mea dacă mai țin bine minte. Îmi aduc aminte și vă spun.

O POVESTE BIBLICĂ PRIVITĂ CA REPORTAJ

Patrick Suskind ştie, în „Despre iubire şi moarte”, să privească istoria şi miturile cu ochii omului modern, care caută adevăratele desluşiri dincolo de aparenţele de toţi cunoscute şi acceptate. Nu trece cu vederea niciun amănunt. E lucid, fără a fi crud, fără a batjocori sau vesteji interpretările obişnuite, banale. Doar că le răstălmăceşte cu farmec şi, uneori, ironie fină. Iată, aşadar, în viziunea sa particulară, miracolul învierii lui Lazăr de către Isus: Povestea sună aşa...două doamne, cunoştinţe de-ale lui Isus, trimit după acesta. Fratele lor, Lazăr, este bolnav, Isus să binevoiască să vină şi să-l vindece. Şi ce face Isus? Păi, nu vine de prima dată, zicând: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.” Se comportă (şi, ca să fim corecţi, ar trebui să adăugăm că aşa relatează Ioan Evanghelistul) asemeni conducătorilor politici din timpurile moderne sau recente, când se confruntă cu un eveniment neplăcut şi neaşteptat: din instinct, încearcă să fructifice ebenimentul în favoarea sa şi să-l exploateze pentru a-şi face sieşi reclamă. Nu contează că cineva e bolnav şi suferă. Mai important e modul în care salvarea bolnavului e pusă în scenă, în vederea unui impact maxim asupra publicului, pentru a-şi spori prestigiul şi a-şi fortifice propria „partidă”. Iar Isus procedează aici în mod extrem, aproape brutal. Aşteaptă să moară Lazăr şi le explică adepţilor cât e de bucuros că n-a fost acolo, iar asta, spune el, „pentru ca voi să credeţi”. De-abia după aceea, fără grabă, porneşte împreună cu suita sa spre satul lui Lazăr, în care ajunge cu întârziere de patru zile. Cele două doamne, pe numele lor Maria şi Marta, sunt dezamăgite, lucru lesne de înţeles. „Dacă ai fi fost aici mai devreme, fratele nostru nu ar fi murit.” Isus ia această remarcă drept o crimă de lezmaiestate, se înfurie şi le ceartă pe cele două femei în faţa mulţimii îndurerate; să nu se mai smiorcăie şi să nu mai bocească atâta, ci să creadă, să creadă că el este fiul lui Dumnezeu căruia totul îi stă în putere. Apoi porunceşte să fie dus la mormânt, neuitând să facă, pe drum, un gest de suflet, şi anume să verse câteva lacrimi în public, acţiune încununată cu succesul scontat. „Iată cât de mult l-a iubit”, murmură mulţimea. Ajuns la mormânt, un fel de grotă acoperită cu o bucată de stâncă, Isus porunceşte să fie îndepărtată piatra. Obiecţia uneia dintre surori, cum că mortul zace acolo de patru zile şi că pute deja, e înlăturată rapid: ar trebui să-şi ţină gura şi să creadă, o ceartă Isus din nou. Pardon, citatul nu e chiar atât de exact, Mesia se exprimă ceva mai ales: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?” Aşa grăit-a el. Şi apoi piatra este îndepărtată. A sosit momentul hotărâtor. Mulţimea îşi ţine răsuflarea. Imaginaţi-vă gloata aceea, cum se uită mai întâi prelung în grota întunecată, iar apoi îşi îndreaptă privirile nerăbdătoare spre Isus; parcă-i şi vezi pe adepţi şi pe opozanţi (căci sunt şi printre aceştia de faţă) ciulindu-şi urechile şi ascuţindu-şi condeiele, pentru ca nu cumva să le scape vreo vorbă a învăţătorului şi pentru ca niciun amănunt să nu rămână nerelatat. Povestirea lui Ioan se citeşte ca un reportaj, ai mereu impresia că eşti martor la un spectacol mediatic din zilele noastre, din care lipsesc doar camerele de luat vederi. Avem apoi un gros-plan cu Isus: înainte să treacă la fapte, acesta introduce punctul culminant, sporind încă o dată tensiunea printr-o amânare abilă, propăvăduindu-şi vestea, dezvăluind cu o francheţe aproape neruşinată scopul respectivului event. Îşi ridică ochii spre cer, spre Dumnezeu, pe care îl numeşte tatăl său, şi spune: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiu că întotdeauna Mă asculţi, dar pentruz mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Şi de-abia acum îşi îndreaptă privirea spre grotă şi strigă: „Lazăre, vino afară!” Şi amărâtul, înfăşurat la cap şi la membre cu bucăţi de giulgiu şi emanând deja miros de putrefacţie, iase clătinându-se din mormântul său, apare în lumina strălucitoare a soarelui şi trerbuie să dea ochi cu mulţimea ce se holbează la el. „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”, adaugă Isus sec. Totul a mers ca la carte, succesul a fost imens. O mare parte dintre cei prezenţi trec de partea lui Isus; pleacă în cârd şi mişună de colo-colo pentru a face cunoscută în toată ţara fapta sa glorioasă. Alţii, în schimb, se duc întins la arhierei, ca să-l toarne. Iar aceştia hotărăsc, din motive politice bine întemeiate, să-l scoată din circulaţie şi să-l ucidă pe acest misionar instigator, care de multă vreme le stătea ca sarea-n ochi. Şi astfel trezirea din morţi a lui Lazăr prefaţează nemijlocit ultimul act din formidabila poveste de succes a lui Isus din Nazaret: moartea pe cruce, profeţită, dorită şi provocată de el însuşi, moarte a cărei forţă propagandistică va deveni apoi de neoprit. Este, desigur, o viziune partizană, dar conformă celor relatate de Ioan. Nu ne putem aştepta la un scriitor (chiar dacă e şi istoric) la obiectivitate. Mai ales atunci când vorbeşte despre iubire şi moarte. Suskind este mai apropiat, sufleteşte, de Orfeu, pentru că acesta e Artist, în vreme ce Isus e doar Învăţător. ei. Mirela Gruiță.

CENUȘĂREASA

În biroul meu de polițist s-au adunat destule dovezi ale dispariției pantofului Cenușăresei: Un cui, o culoare roșie, o talpă desprinsă în condiții de umezeală, mărimea treptelor, fotografii cu balul de atunci, caleașca și mănușile birjarului. Dar să mă prezint: Eu sunt Comisarul Ion Buzilă de la secția 17 poliție din orașul City cum treci Dunărea pe sub Podul Galben. Eu sunt cel care a adaptat Teorema lui Pitagora la nevoile cercetării dispariției pantofului și care sună cam așa: Triunghiul format din pantoful cu cui al Cenușăresei are laturile egale. De aici, de la această teoremă mi s-au tras toate necazurile. M-a lăsat nevasta că zicea că eu trăiesc de fapt cu Cenușăreasa, aragazul s-a micșorat de la patru la două ochiuri, apa care șiroia în baie s-a mutat în dormitor și acum curge necontenit în pat iar papagalul la care țineam foarte mult nu mai vorbește românește. Am făcut cerere de demisie: Subsemnatul Ion Buzilă cutare cutare dar nimeni n-a ținut cont de ea ba chiar mi-au spus să continui să aflu cum e cu pantoful. Așa că am chemat-o pe Cenușăreasă la secție. Era-ntr-o fustă galbenă fătă tiv că era cald afară și n-avea decât un pantof ălălalt fiind la mine pe birou. N-a recunoscut pantoful deși am întrebat-o de zece ori: Recunoști acest pantof roșu cu cui. Moment în care a început să plouă de-adevăratelea cu bulbuci cu nuci căzute și mașini care scrâșneau din frâne. Bașca ceața dar brusc s-a luminat și am văzut-o mai bine pe Cenușăreasă. Avea o fustă verde nu galbenă tot fără tiv pentru că verdele e netivit de la natură și o bluză albă din mătase transparent că i se vedea sutienul cu motive florale. Un măr ceva, cireși. Am întrebat-o din nou de pantoful roșu de pe birou și a izbucnit în lacrimi pe motiv că o hărțuiesc. I-am spus că am martori care au văzut-o purtând pantoful iar faptul că a venit încălțată cu un singur pantof la secție vine în sprijnul nostru al polițiștilor care anchetăm acest misterios caz. S-a ridicat a luat pantoful de pe birou și brusc mi-a dat cu el în cap după care mi-a spus că fără mine nu mai poate trăi. Așa că eu am făcut din nou cerere de demisie pe motiv că nu-mi pot face meseria cu ea de gât. Că cine a mai văzut polițist apărând orașul de violatori cu o femeie de gât. Una cu fustă verde și-un pantof. Demisia nu mi-a fost aprobată în schimb am fost retrogradat la secția pantofi și de atunci umblu pe stradă cu un singur pantof. Unul roșu cu cui.

PICTURES AT AN EXHIBITION

1. Râul care trece pe la mine prin cameră are o nuanță rozalie. Pomii de pe marginea lui sunt la fel. Iarba. Ba chiar și peștele cu care vorbesc zilnic e roz. Specialiștii, adică vânătorul Su și parașutistul Mun, spun că e culoarea stării mele de spirit. Că ceva roz s-a întâmplat în viața mea în trecutul apropiat și acum se revarsă în lucrurile care mă-nconjoară. Râul, de exemplu, că tot v-am zis de el. Râul e roz. Stau pe malul lui și îmi privesc biblioteca cu un singur volum. Un Bukovski. Mă ridic să-mi fac niscai clătite că-mi plac și n-am umplutură. Peștele roz cu care vorbesc, Pi, îmi arată pachetul cu carne tocată. Cu carne tocată roz. Sau ciuperci roz. Din astea nu se găsesc să dai cu tunul. Îmi sună telefonul în timpul acestor încurcături roz și este doamna Clem prietena mea. Îmi spune roz: Să pui sare, sare după gust. Și atunci se pornește avalanșa din aval sau amonte și camera mea se inundă roz. 2. Ștefan cel Mare stă cu mine de vorbă înainte de bătălia de la Podul Înalt. E un tip scund cu mustăți rare. Sprâncene la fel. E beat și-mi spune: Fără alcool nu merge. Noi, moldovenii, luptăm numai cu țuica-n nas. Că altceva nu e. Am încercat să-l înlocuiesc cu femei. Dar am deja 70 de copii și niciun tron pentru ei. Ce să înlocuiești, mă bag în vorba slăvitului domnitor. Alcoolul cu femeile, și nu merge, îmi zise și își suflecă pantalonii la capătul cărora se vedea o pereche de ciorapi roșii. Ciorapi roșii cu botine galbene matlasate că el nu umbla pe jos ci numai călare. Așa făcea și copiii. 3. Filmul care se derulează pe pânză este un film de dragoste. Ea nu-și dă seama de la-nceput că-l iubește. Avea o reținere. Era prea gras și se gândea la ce-o să spună mama ei: Cu ce-o să-l hrănim p-ăsta? Nici el nu-și dădea seama c-o iubește. Era pe malul mării și arunca cu pietre în mare. Pietrele ricoșau odată de două ori și ajungeau la Londra. Acolo, la Londra, pe Heathrow mai bine zis, este un mare depozit de căpșuni. Cel mai mare din lume. Piatra lovește una din căpșuni, mi se pare că din Zanzibar, căpșuni care sunt albastre. Căpșunile albastre se folosesc la colorat cerul. Oamenii deschid dimineața fereastra și zic: Ce albastru e cerul! 4. Concertul grupului Boșorock este în plină desfășurare. Oamenii stau și-n copaci. Tremură în ritmul frunzelor. Se bâțâie, bat din palme, transpiră, e cumva. Solistul vocal, o marmotă din secolul trecut plină de funingine, urlă chiar acum refrenul: Pipâl, pipâl, iu ar idiots!, isterie mare, flăcări peste tot. Un bondar din primul rând se întoarce spre bondăroaica cu care venise la concert și-i spune: Te iubesc! Și se vedea în privirea lui c-o iubește foarte tare, de-adevăratelea.