Săptămânal ni se dădeau filme. Era o săliță cumva în spatele castelului care trona în mijlocul sanatoriului. O încăpere generoasă în care se puseseră câteva practicabile de diverse înălțimi ca să-ncăpem toți elevii. Vreo 30 de fiecare dată. 30 împrăștiați pe 8 clase. Cel care aducea filmele era nea’ Aurică. Un tip rotofei, simpatic, cu mult umor. Conducea o dubă plină de role de filme. Că se mai ducea și prin Breaza, Posada sau Sinaia. Ca să ne facă să-i vedem filmele, că nu era obligatoriu, puteai face meditații în cele două ore, avea un argument tare, suprem: Să moară caca de nu-i mișto. Sau: să moară caca, așa ceva n-ați văzut. Te duceai. Așa am văzut Nu vreau să mă-nsor, film românesc cu Nae Roman, Irina Petrescu, Liliana Tomescu, Toma Caragiu și dracu’ mai știe că au trecut mulți ani de-atunci. Ceva muzical, anii 60, de Edomd Deda, regie Manole Marcus. Cânta Caragiu, mamă, mamă, ce vremuri, ce film. Important e însă că m-am împrietenit cu Să Moară Caca, că așa-i spuneam. Avea un coniac bun în permanență în duba lui și mă invita să beau. Așa ceva n-ai băut în viața ta, să moară caca. Aveam 10 ani, nu mergea. Într-o zi, m-a căutat în sala de clasă, eram a III a. Denis, am ceva Să moară caca. Numai pentru tine. Film rar în România, rar de tot. M-a dus în sală și mi-a pus Luminile orașului al lui Charlie Chaplin. N-am înțeles nimic din acțiunea filmului, nici din Hitler, nici nimic, nimic, dar mi-a plăcut atât de tare că i-am spus lui Să moară Caca să-mi mai aducă, o puteam șterge oricând de la clasă, eram singurul elev de-a treia. Apoi, peste câteva luni, Să moară Caca m-a invitat la el acasă, în Câmpina. Avea aparat de proiecție și filme. Așa am văzut My Fair Lady, West Side Story, film care m-a inspirat în Povestea de Cartier de mai târziu de la Pro, The Apartment sau Sunetul Muzicii. În timp ce mă holbam de unul singur la filme în livingul lui de 5 pe 5, Să moară Caca gătea. Azi fac vinete împănate, Denis. Punea două vinete pe grătar. Le ungea cu ulei. Punea sare. Se îmbăta în timpul ăsta. Fumul ieșea spre Valea Prahovei. Trenurile opreau. Unitatea militară din Breaza lua poziții de luptă. De la Peleș au venit într-o zi cinci pompieri. Au vrut să-l aresteze pe Să moară Caca. M-am opus. Vedeam Mary Poppins și nu voiam să fie deranjat. Așa că în final am mâncat cu toții vinete împănate în timp ce Să moară Caca sforăia. Când am venit în București, am constatat că apartamentul meu era vizavi de cinematograful Scala. Restul e istorie. Da, istorie, ce vreți?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: