De ce am iesit in Piata Universitatii dupa demiterea Presedintelui

In primul rind am vrut sa-mi demonstrez mie ca pot iesi din starea de indiferenta, ca mai pot simti ceva, ca mai pot avea o reactie la cele ce se intimpla in tara mea. Am cautat o confirmare la oamenii din jurul meu, am vrut sa ma amestec in multime pentru a umple de energia colectiva, pentru a gasi un scop care sa ne aduca impreuna, un singur strigat care sa se auda clar si deslusit. Am iesit din casa pentru a nu-mi reprosa ca am continuat sa vad ceea ce-mi arata altii, sa ascult ceea ce-mi spun altii si sa gindesc asa cum altii mi-o cer. Pentru a-mi demonstra ca nu-mi mai e frica sa spun ceea ce gindesc, public, in marea Piata a Libertatii. Nu am cerut coborirea nimanui din inaltele scaune, am aplaudat doar curajul unui om care a venit sa ne vorbeasca, desi manifestantii au fost putini si nu foarte convingatori. Urmarisem toata ziua, cu groaza si dezgust, cele intimplate in Parlamentul Romaniei. Mare respect pentru aceasta institutie nu mai am de cind cu spectacolul de rusine nationala din decembrie, in momentul in care Presedintele Romaniei condamna in mod public comunismul. De cind un personaj de sinistra reputatie a pus la cale momente de circ politic penibil, sub limita oricarei tolerante. Acest personaj care in momentul votului pentru suspendarea Presedintelui facea reverente publicului inscaunat in Parlament si telespectatorilor alegatori. Acelasi personaj care, in declaratia de presa de dupa vot, improsca deja cu noroi participantii unui miting care nici macar nu incepuse, etichetindu-i drept „urinistii lui Bivolaru”. Intimplator cunosc membri din asa-numita „miscare a lui Bivolaru”, oameni pasnici si de bun-simt care nu m-au jignit niciodata cu propunerile si comportamentul lor (de altfel nu au facut nici cel mai mic gest de racolare), care nu-i dispretuiesc pe cei „normali” si au un grad de toleranta iesit din comun. Ca sa nu mai vorbesc de celelalte discursuri contra, de fostii „prieteni” care acum aruncau vorbe grele si inveninate, de rinjetele lor de satisfactie cind aruncau bilele in urna sau pe linga, o veselie sfidatoare care era al naibii de nelalocul ei si nu prevestea declaratiile sobre si un pic funebre de dupa vot. Ei bine, acest personaj m-a facut sa inchid televizorul si sa ies din casa. Si nu am fost singura. Am fost cu prietenii mei in Piata Universitatii si am putut vorbi, fila „securisti”, ride, minca covrigi, face poze, aplauda si ne lasa invaluiti, pret de citeva minute, de carisma exceptionala a unui om. Desigur, ne asteptam la mai mult. Dar aceasta manifestatie a fost atit de premeditata incit instalatia de sunet abia mergea. Discursurile erau spontane si anonime, strigarile banale, iar pancartele rudimentare. Au cascat gura si cersetorii de la metrou, insa erau si straini, persoane imbracate la 4 ace si acea doamna care incerca sa ne convinga ca sintem prea tineri ca sa stim cum merg treburile in politica si ca ne-am ales gresit personajul de sustinut. N-am vazut mineri, nu m-a obligat nimeni sa strig nu stiu ce, sa sar la bataie, sa fac declaratii de dragoste sau sa ma inscriu in vreun partid. Cu toate acestea am simtit ca particip la un moment istoric, nu doar ca privesc un film la televizor, ca pina acum. Si asta m-a facut sa ma simt bine. Doar ca actualul Presedinte interimar al Romaniei este cel care a permis ca Presedintele de drept sa fie batjocorit in Parlament. Si asta doare. Probabil ca ati sesizat ca aceasta este singura fraza in care mentionez numele lui Traian Basescu.